Uroborus. Șarpele balaur sau zodia visătorilor și a granițelor.

Continuitatea, infinitul, recrearea de sine. O forță cu infinite calități ce nu poate fi stinsă. O reprezentare a pre-ego-ului. Eternitatea. Sufletul. Contrarii care nu sunt niciodată în conflict, ci în echilibru. Crearea de sine. Crearea începe ca o sursă de sunet, lumina si culoare ce provine din conștiința cosmică. Uroborus. Sau șarpele balaur care-și mănâncă coada și se naște singur. O altă versiune a lui Phoenix dintr-o altă realitate.

Granițele stau sub Uroborus, zodia șarpelui balaur.

Suntem formule matematice 99%, predictibile 100%. Schimbarea inerțiilor se face doar activându-ne unicitatea, adevărul care e fiecare. N-ai pe unde să tai calea. Calea rămâne aceeași, doar prin catapultare o poți scurta dilatând timpul, iar catapultarea e scumpă, se simte ca teleportarea și se face prin portaluri.

Ți se arată unde sunt locuri de portal, prin intuiție, însă tu ți le creezi. Din sunet, lumini și culori. Fiecare după măsura propriei imaginații, măsuri, vise și discipline. Însă ce creezi își modifică chimia în funcție de cum ți se modifica ție chimia intențiilor. Dacă intențiile îți sunt limpezi, trecerea prin portalul construit e mai plăcută și mai rapidă, chiar dacă nu și mai ușoară.

Dacă intențiile îți sunt tulburi, necurate sau insuficient de bine sortate, se formează o roată în plus în mecanismul portalului, cea a decepției și a auto decepției din care se iese foarte greu și cu multe plăgi sau deloc. Cei mai mulți nu reușesc și traseul lor e: sabotaj, auto sabotaj, apoi capul le devine o grenadă, apoi nu mai văd nimic, apoi se panichează, apoi îi înghite o frică inexplicabilă, apoi trag cuiul, apoi explodează, apoi o iau de la capăt în același ciclu din care încercau să iasă fără a vrea însă îndeajuns. Când tiparul e provocat se declanșează crizele, se arată adevărurile și schimbările își cer drepturile.

Aceștia sunt indecișii, cei care nu vor să aleagă. Indecișii sunt cei mai lacomi, vor tot din toate lumile și vor să stea cu fundul în toate bărcile. Astfel, pe măsură ce distanța dintre realități crește, ei rămân într-o stare de suspendare între ele, de limbo, corpurile lor devenind poduri pe care trec oportuniștii. Pentru ei alege viața și ceilalți, astfel că ei rămân cu resturi sau cu nimic. Durerile lor sunt cele mai mari pentru că sunt sfâșiați.

Toți plătesc tributul unei morți pe aceste granițe. Unii mor cu frică și revin în ciclul vechi, alții mor cu îndrăzneală și trec într-un ciclu nou. Nimeni nu se pierde. Nicio moarte nu e la fel ca alta și fiecare înseamnă altceva.

Revenirile în ciclul vechi sunt din ce în ce mai greu de dus. Ajungerile în ciclurile noi din ce în ce mai provocatoare. Ușor nu e nici pentru unii, nici pentru alții. Doar că unii se distrează, cresc și descoperă mai mult ca alții.

Nimic nu e împărțit în bine și rău, sunt doar versiuni ale realității, toate legitime și toate posibile, dar care în final se dovedesc a fi doar una percepută diferit de fiecare, tot în funcție de intenție.

Aici oamenii nu se mai împart în vii, morți, vii morți și morți vii, ci în activați, dezactivați și neactivați, în măsuri mai mari sau mai mici, după cum le sunt părțile din ei și intențiile.

Aici există hoți de vise și hoți de marionete și ei umblă în tandem întotdeauna, pentru că hoțul de vise e marioneta celuilalt. Hoții de vise fură visele visătorilor, iar hoții de marionete călătoresc pe aripile lor. Ei nu pot să viseze, astfel că nu fură doar vise, ci și pe visătorii lor, pentru că ei nu știu să navigheze. Dacă visătorii nu se lasă îngenunchiați de acești pirați, atunci ei le contaminează sau le transformă visele în coșmaruri. Ei nu pot visa pentru că nu cred în vise. Și necrezând, nu pot nici vedea. A visa e o formă de nebunie pentru ei, iar visătorii sub-oameni și tratați ca atare. Cei tratați cu cea mai mare cruzime sunt visătorii care încă lucrează la visul lor și astfel, el nu e încă văzut. Ei sunt cei mai atacați.

Ca visător trebuie să ai încredere totală în tine ca să ți se activeze inteligențele și să poți supraviețui pe aceste granițe până treci de ele. Totul este foarte virulent. Sunt mulți care au putut ajunge la granițe, prin ei înșiși sau prin alții, și sunt împânzite. Treci printr-o pâclă de corpuri, gânduri, cuvinte, mutații și deviații care îți poate lua mințile, sănătatea și viața.

Cu cât te apropii mai mult de granițele astea, cu atât simți mai pregnant atmosfera ei. Acolo aerul e confuzia și se simte ca o apă din plumb topit, are o energie blocantă, stagnantă, iar pe măsură ce înoți prin ea simți cum îți modifica moleculele.

Fix între ultimul pas aici și primul dincolo, începi să simți ca și când ți se pornește un haos în gânduri și în emoții, aruncându-le pe toate dintr-o extremă în alta, pentru că aici energiile care sunt oamenii se trigger-uiesc unele pe altele cel mai rău.

Gândurile devin măști care încep să se învârtă prin minte schimbându-și fețele la nesfârșit cu viteze tot mai mari. Aici ispita fricii e cea mai mare. Toate iluziile se simt reale și iau formele tuturor slăbiciunilor, nevoilor și adevărurilor tale ascunse. Treci prin toată bucla infinitului. Prima sau a doua sau a N-a, depinde în al câtelea infinit ești. Aici infiniturile sunt concentrice ca într-o spirală.

Unii alunecă în tentația fricii și se sinucid în tot felul de forme, fizic, spiritual, profesional sau încep să-i atace pe cei care continuă orice ar fi, pentru că energia lor le este cel mai puternic trigger. Ceilalți care stau în ochiul furtunii încep să vadă că acest vârtej se întețește doar pe măsură ce ei continuă și că frica pe care o simt e o închipuire, nu e a lor și nu e din ei. N-a fost niciodată. Astfel nu se mai tem, paralizia din frică se dizolvă si continuă, chiar dacă sunt înfiorați, iar măștile se autodistrug ca într-o centrifugă care o ia razna.

Când Uroborus își face ultima rotație și își mușcă coada se pornește haosul din cocon. Durerile, deși insuportabile, sunt suportabile pentru că au sens și au sens pentru că sunt decuplate de la suferință. Aici durerile sunt puteri de foc cu care treci prin apele plumburii și prin ceața tot mai groasă de confuzie. Cei care opun rezistență simt cele mai mari dureri.

Omizile care au supraviețuit după toate astea încep să știe că sunt omizi și că urmează să devină fluturi, doar nu știu ce fel de fluturi. Când încep să știe ce sunt se mută în ochiul furtunii și își așteaptă timpul, observând în timp ce devin.

Apoi Uroborus dispare și se creează o nouă buclă a unui nou infinit, el mutându-se ca întotdeauna pe granițe și până nu ajungi din nou acolo nu-l mai vezi.

Apoi se lasă liniștea.

Apele sunt calme. Nu le vezi, doar le auzi și le simți. Încă nu e lumină, nu așa cum o știai, dar nu pentru că e întuneric, nu așa cum îl știai. Nici crepuscular nu e. Dacă te uiți pe cer vezi o lună care e și soare și un soare care e și lună.

Aici oglinda e din nou 360. Cum a fost întotdeauna. Doar că e mai la suprafață. Totul s-a schimbat și totul e la fel. Totul e Unul înseamnă aici că distanțele dintre inconștient, subconștient și conștient sunt mai mici.

Tu ești același dar altcineva. Dacă niciunul din prietenii și iubirile tale n-au trecut cu tine prin Uroborus, acum ai alți prieteni și alte iubiri, faci lucruri noi sau faci lucruri vechi în feluri noi. În puțin timp de când ajungi aici amintirile a tot ce a fost înainte devin o cutie cu poze vintage. Dacă nu le-ai vedea, nu ți-ai mai putea aminti.

Într-una din aceste poze am văzut ca fluturele care am fost înainte era din specia Palo Verdes Blue, un fluture mic albastru pe cale de dispariție. Acum nu știu cum se numește fluturele care sunt, dar l-am văzut într-un vis. Are aripile sub formă de portative, una e în curcubeul alb, alta în cel al culorilor, corpul este un cheia sol dintr-un nisip aurit care-mi poartă urmele pașilor din toate ciclurile, iar în mijloc sunt eu. În filmul scurt Sunmoon am pus prima schiță. În următorul îl știu până la capătul de acum.

Cei care s-au în ciclurile vechi nu înțeleg de ce nu mai simt nicio conexiune cu tine, de ce tot ce a fost simt ca un vis acum, de ce realitatea comună a zburat pe fereastră ca o pasare din colivie și nu mai există. Ruptura era inevitabilă. Sortită chiar. Nu mergeam în aceeași direcție. Era doar o chestiune de timp ca filmul să se rupă. Soarele nu a dispărut din experiența nimănui. Doar că de fiecare parte a realității e o altă fază a zilei și un alt anotimp.

Nu a fost un vis. Aici nimic nu e un vis. Totul e real. Visătorii știu asta.