woman-traveler-from-dreams-to-films-ink-artwork.png

My trips from dreams to films.
if my life was a painting or a comic book...

  • Georgia

Un vis despre o fetiță care a spart pianul cu furia ei. (și ideea de film născută din asta).



Am adormit pe canapea și m-am strecurat într-un vis care se desfășura în același timp și spațiu, dar într-un alt strat al realității.


În acest vis adorm pe canapea. Proprietara studioului în care locuiesc, o femeie agilă de 70 de ani, intră fără să bată la uşă, trezindu-mă. Caută ceva sau pe cineva. Intruziunea ei mă înnebunește. Nu-mi aud vocea, dar simt că strig la ea.


- Ce faci? Nu plătesc pentru rahatul asta. Ce-i asta?


Nu-i aud cuvintele. Ea vorbește singură, ignorând complet furia mea.


- A început.

- Ce tot spui?

- […] în pod.

- Nu te pot auzi.

- Podul.

- Ce pod? Clădirea asta nu are pod.

- Cum a ieșit? Era încuiată.

- Cine? Cine e încuiată?


Ea iese ca o furtună din casa mea. Eu închid ușa.

Când mă întorc în sufragerie, patru entități stau întinse pe cealaltă canapea a mea. Arată ca niște umbre materializate fără chip. O femeie și trei bărbați. Nu pot spune cine este cine, dar energiile lor sunt clare. Îmi spun ceva, în germană, cu tonul unor creaturi înțelepte sau străvechi, de parcă ar descărca ceva în mintea mea.


- Dacă vreți să înțeleg, spuneți ce aveți de spus în limba mea.


Ei se uită la mine fără să-și oprească cuvintele. Parcă ar fi pe ceas. Tot ce contează este să termine de spus ce au de spus, motivul pentru care pare că au venit aici.


Visul sare brusc la o altă scenă.


Scările către o mansardă se deschid într-un perete, arătând ca o proiecție pe un ecran de cinema. La început, se simte tăcere, o tăcere grea, dar treptat muzica asurzitoare a unei fetițe care cântă din ce în ce mai furioasa la un pian începe să se transforme într-un uragan. Nu o văd, dar o simt și o percep cu ochii minții.


N-am simțit niciodată o asemenea furie, un asemenea nivel de frustrare, singurătate, durere și neputință. Este atât de supărată și tristă în același timp. Atât de neiubită. Atât de trădată. De respinsă. Respinsă de Dumnezeu, de diavol, de întreaga lume și univers. Simt că speră ca furia ei să o omoare. Dar nu o omoară. În schimb, aruncă în aer clădirea și apoi întreg orașul. Ea este versiunea pierdută a Apocalipsei.


Ce vrea? Mă întreb. De ce acum? Cine este ea?


Fug fără să iau nimic cu mine pentru a-mi salva viața. Nu mi-am dat seama că trăiesc atât de adânc în subteran. În realitate, locul în care trăiesc este la nivelul străzii. Când mă uit înapoi, văd doar foc și praf în timp ce muzica ei de la pian încă se aude. Fără ea. Pe ea n-o mai simt.


Mă trezesc. Inima îmi bate tare. Mă uit minute în șir la tavan. In gol. Sau undeva unde nu știu unde.


Dacă fetița asta sunt eu?


Ce se întâmplă dacă aceasta este o poveste reală despre anihilare și despre tot ceea ce ea dislocă? Ce-ar fi dacă, prin anihilarea mea din copilărie, o mare parte din ceea ce sunt ar fi fost tăiată din mine sau inactivată cu prea mult timp înainte ca să-mi mai pot aminti? Poate de aceea nu o recunosc și o simt atât de nefamiliară. Dacă am uitat cine sunt cu adevărat? Cine a vrut să-mi uit identitatea? De ce?


Odată ce am recunoscut această posibilitate, am simțit un puternic sentiment de rezonanță greu de descris și o mare eliberare a unei dureri a cărei adâncime si magnitudine m-a luat prin surprindere. Apoi, după ce praful s-a mai așezat, am simțit mai multă claritate. Nu a fost nevoie să înțeleg mecanica procesului, de ce-urile, sau să mă întreb dacă e real sau nu. S-a simțit natural, real și vindecător și asta era tot ce conta.


În același timp, visul m-a dus către ceva din Sunmoon și din răspunsul ei către Piper, atunci când Piper își amintește singurul lucru pe care îl știe despre dragoste, o poezie pe care a scris-o cândva despre care nu știe dacă nu care cumva e doar o fantezie:


- Este invers. Dragostea își amintește de tine.


Dar cine erau umbrele care vorbeau în germană? Nu păreau să vrea ceva de la mine, ci doar ca eu să știu ceva. Ce reprezintă ele?


Acest vis mi-a lăsat o idee de film. O poveste despre copii și oameni bătrâni cu dizabilități și bolnavi mintal care sunt închiși în peșteri departe, în munți, și lăsați să moară pentru că societatea îi consideră inutili și consumatori de resurse. Rugăciunile călugărilor si călugărițelor din mănăstiri izolate cheamă păsările să le hrănească cu picături de apă și firimituri de pâine. Puțini supraviețuiesc aici. Rămășițele morților devin armele lor sacre, instrumente de ghidare mistice și spirituale din nevăzut și, încet, în spatele slăbiciunilor lor aparente, se arată superputerile lor.


Am numit această idee de film „Palos Verdes Blue”, numele unui fluture mic pe cale de dispariție a cărui existență este limitată la un singur loc, făcându-l cel mai rar fluture din lume.

28 views1 comment

Recent Posts

See All