The Locationist. Drama-comedia care ne-a îndrăgostit unii de alții pe un câmp în porumb.

... și filmul pe care-l avem de oferit lumii în anul 2020 al pandemiei, acum de sărbători, ca să mai râdă si alții.



The Locationist. Filmul care ne-a adus împreună și mai apoi ne-a îndrăgostit unii de alții pe un câmp în porumb.


The Locationist este o drama-comedie în limba engleză, realizată de români cu actori români, cu care ne dorim să animăm lumea de sărbători și care nu are nimic de-a face cu un câmp împorumbit, doar că acolo am sfârșit când mașina protagonistei noastre, jucată ca nicio alta de Marcela Motoc - revelația mea din anul pandemiei, s-a învârtoșat să-și facă ultima milă cu filmul nostru și să ne lase de izbeliște în câmp, taman când să trag și eu sfârșitul filmului.


Asta a fost momentul când am realizat cât de îndrăgostită sunt. De tot. De toți. Ba chiar și de mizeria de trecut și mai ales de propriile-mi alegeri. Îmi sărea inima din piept de atâta îndrăgostire, chiar dacă e mecanică și nu pare a simți omenește, eu știam și îmi asurzea urechile, se umaniza la loc, îmi înmuia genunchii, mă făcea să mă bâlbâi și îmi dilata privirea ca după o supradoză de halucinogene.


Așa m-a învățat timpul, să mă îndrăgostesc de tot ce sare din ax sau îmi vine între ochi. Acum de propriu-mi film rămas fără sfârșit, cel puțin fără ăla din scenariul știut.


Cineva a strigat wrap, oamenii au plecat la casele lor și eu rămas în apnee.



Rămași neterminați, am început să rulez alternative în cap, timp în care cineva a strigat wrap și oamenii au plecat la casele lor, fără băute, fără veselie și fără nimic din ce se face de obicei la terminarea producției, de regulă un party. Un final de producție mai sec ca la mine până nici eu n-am mai pomenit. Dar mi-am zis încă de atunci că va veni și asta într-o zi mai potrivită, atunci când voi putea eu însămi striga wrap fară ezitare și gânduri secundare, dar mai ales când se mai îmblânzește povestea cu pandemia.


Irina Szasz, producătoarea making-of-ului nostru mă întreba la testimoniale dacă am cumva un plan B, eu am tăcut o vreme și i-am spus apoi că am mai multe planuri, neștiind nici eu fix în clipa întrebării care ar putea fi alea în fața unui așa de mare dezastru. Pentru că în realitate n-am avut un plan B la nici unul din elementele care puteau merge prost, pentru simplul fapt că erau unicate sau nesubstituibile.


N-am strigat wrap nici atunci și nici în ziua următoare, cea de dincolo de linia de final când am adunat oamenii cheie și actrițele după un mesaj la 3 noaptea, pentru că nu aveam sfârșitul, iar asta însemna că orice era posibil din momentul ăla încolo.


Până acum. Până acum când pot spune wrap, pentru că deși finalul filmului n-a fost să fie să se arate în producție, mi s-a arătat în post-producție, pentru că așa e în viața mea, când totul pare pierdut și nu mai am nicio speranță și așteptare, atunci încep toți și toate să se întâmple sau să dispară pentru totdeauna si să uit complet, dacă supraviețuiesc. Nu știu de ce trebuie mereu să mi se întindă pielea ca guma de mestecat până nu mai țin minte cum mă cheamă, asta rămâne un mister.


Sfaturi generaliste din lumi terminate și cercuri închise.


Sfaturile de specialitate zic că e bine să începi să-ți promovezi filmul încă din faza producției, dar sfaturile sunt chestiuni generaliste pentru situații standard și condiții de normalitate, pe când la noi totul s-a petrecut la răsturnarea lumii și la schimbarea istoriei in timpul primei pandemii din istoria umanității, cu noi încercând să construim o plută din noi înșine cu care să navigăm printre fisurile prăbușirilor și reconfigurărilor de sisteme.


De pandemie și covidul ei am profitat cât am putut să ne dăm un motiv solid pentru a ne documenta călătoria cu o serie web de making-of în stil reality show și alți cai verzi educativi și distractivi care ne vor tot ocupa timpul de acum încolo.


The Locationist am vrut să fie filmul meu de debut, dar mi-au luat-o alte idei mai scurte înainte, astfel că fără să-mi propun, am debutat între timp și din joacă cu experimentalul Sunmoon selectat de niște festivaluri mici de inovație din India si Islanda și cu socialul educativ pe tema (anti)corupției Articolul 22 – lansat chiar acum pe 9 decembrie de Ziua Internațională Anticorupție și care între timp a adunat aproape 7000 de vizualizări de la peste 5000 de oameni și zero înjurături, nebuneli sau comentarii neadecvate. Odată cu Articolul 22, neauzind nimeni de mine până acum în zona asta, lumea a început să mă felicite pentru debutul regizoral, iar eu am început să le explic că adevăratul film de debut acum se pornește spre lume, că Articolul 22 e doar ceva ce am făcut într-o pauză de la montajul adevăratului început.


Cine ar fi crezut că un șpagat îmi va marca începutul în ochii privitorilor, când eu pregătisem un exercițiu mult mai complex și mai amuzant de gimnastică? Totul e o ironie.


The Locationist e un film de debut nu doar pentru mine pe zonele de scenaristică și regie, dar și pentru două colege de-ale mele de la masterul de producție de film pe care-l facem împreună la UNATC, Ela Gavrilă și Roxana Popescu, care alături de Marcela Motoc au sărit în barca producătorilor și mi s-au alăturat în această facere.


Acest mediu metraj mai este un debut frumos și pentru o actriță debutantă care joacă rolul „antagonistei” în film și care este un deliciu, Mirela Cretan.


Și mai este un fel de debut și pentru Ela Gavrilă care a jucat în State unde a trăit mulți ani și care acum își reconstruiește drumul și în România. Ela a și co-regizat alături de mine și ne-a fericit și împlinit foarte mult acest tandem si proiect in care am jucat multe roluri împreună ca să ne iasă schema.


Sfaturile zic că la debut e bine să-ți iei actori cât mai populari, eventual din cei care au îmbătrânit pe sticla televizorului și pe panourile publicitare din oraș și din metrouri, ca să ai o vizibilitate mai bună, dar mie-mi plac începătorii absoluți ca mine și să descopăr fețe și talente noi, voci noi, muzici noi și tot felul de lucruri și oameni care chiar dacă nu sunt noi sau verzi, n-am auzit de ei și ele până acum, așa că, pe lângă multe alte provocări din producție și post-producție despre care voi vorbi în alte postări, pe making-of și în cursul video unde facem din The Locationist studiu de caz, nu știu ce riscuri nu mi-am asumat în producția acestui film.


Am mers pe o muchie atât de subțire încât acum, când mă uit în spate, mă ia amețeala și mi se pare un miracol că ne-a ieșit.


Nu știu să pun degetul pe i-ul care a creat magia, dar este un film care a atras atât de natural oamenii, încât la un moment dat am avut senzația că e viu și că are voință proprie.


Oamenii pe care mi i-am dorit alături au vrut și au acceptat toți să fie, chiar dacă unii mă știau doar din funcții executive, de mid-management, de fixer sau din lateralele de pe care veneam și nu aveau niciun reper despre mine în calitate de creator de conținut, deși am creat foarte multe lucruri în anii mei petrecuți în lumea inovației deschise, dar nimic specific în aceasta breaslă.


Oamenii cheie au vrut să facă parte din film, să urce cu mine pe această plută, au vrut să pună bani, au vrut să-și lase în producție onorariile și să-l susțină cu tot ce a ținut de puterile lor ca să nu rămână niciun om neplătit sau act nefăcut și ca să nu fim nevoiți să facem compromisuri, să ne permitem muzica pe care eu am vrut-o și tot ce a fost necesar ca să iasă cum am vrut înconjurați fiind de limite din toate părțile.


Până și în povestea cu drepturile pe muzică ne-a sărit în ajutor din laterală un newyorkez care nu avea nicio legătură cu filmul, dar avea cu cercul meu, să ne scoată dintr-o ambuscada corporatistă care era să ne lase fără muzica pe care o voiam; pentru că ne-au dat-o la un preț care mi-a tăiat respirația pentru multe zile până s-au limpezit la loc apele și s-au răsucit lucrurile în favoarea mea și a filmului, tot așa, dincolo de ceea ce părea cu totul pierdut.


Pur și simplu s-au legat toate, deși nimic nu ne-a venit pe tavă și am și primit câteva foarfeci în aripi de unde ne așteptam mai puțin, dar despre oamenii care și-au propus să fie în viața asta morcovi în fundul altora și propovăduitori ai modelelor și tiparelor de gândire care știm deja cât de precis duc la eșec, în alte momente, că n-am chef să-mi stric feng shuiu’ și nici pe al tău.


Lumea zice că dacă îți iese măcar 50% din filmul pe care-l ai în cap e extraordinar.


Înțeleg foarte bine de ce zice lumea așa, este extrem de greu să-ți vină o idee suficient de puternică cât să-ți supraviețuiască, iar mai apoi să o treci din eter și prin tine prin atât de multe straturi prin care este nevoie să o treci pentru a o materializa.


Nouă ne-a ieșit destul de fidel filmul pe care l-am vrut, poate și datorită simplității spre care tind foarte mult, a echipei și a unei foarte bune pregătiri pe roluri și pe poveste cu actrițele, pregătirea fiind o etapă crucială pentru mine, mai ales dacă am cel mai mic buget de pe Pământ. Dar și pentru că experiența cross-industrială, multiculturală și diversitatea cunoașterii și a aptitudinilor și-au arătat beneficiile, iar asta ne-a ajutat foarte mult să rezolvam creativ foarte multe probleme complicate. Poate si vârstele noastre au contat, fiind cam toți de aceeași generație (X) si având deja o altă experiență și motivații decât cele de exorcizare și satisfacere a ego-ului pe care le aveam la 20 de ani.


Acum că pluta noastră ancorează în primul port, mă gândesc în ce lucru aproape invizibil la scara universului și a pieței ne-am pus duhul, viața, banii și pasiunea.


În unele zile totul pare o nebunie și mă cuprind anxietățile atunci când marea întrebare scoate capul: voi reuși totuși, în ciuda șanselor extrem de mici pe care le are un regizor și producător nou în lume, dar mai ales în Romania, să trăiesc din film?


Habar n-am și mă simt mai bine așa cvasi-inconștientă. E mai frumoasă aventura.


Sunt atât de îndrăgostită că mi se învârt lumile-n cap.


Nu știu cât am reușit să pun din tot ce simt în filmul ăsta, pentru că nu mi-am propus nicio clipa să reinventez ceva, ci doar să mă joc, să explorez și să mă simt bine într-un timp în care n-ai cum să te simți decât alandala și confuz, ba uneori chiar si șocat de variații prea bruște de temperatură.


Eram cât pe ce să fim o echipă 100% feminină și ar fi avut mult sens cu un film despre furia feminină în care predomină femeile, dar ni s-au alăturat și băieți și domni care ne-au ținut bine spatele și ne-au făcut călătoria mai lină.


Ce știu este că-mi doresc foarte mult să-și găsească drumul, pe oameni să-i ajute să facă față realităților complicate pe care le trăim azi un pic mai bine, fie și pentru timpul pe care-l vor petrece în el, și poate odată cu toate aceste lucruri, să pot și eu în sfârșit respira, pentru că vin al dracului de departe și mă duc și mai departe.


Rămâi aproape, abonează-te la newsletter-ele de pe website-urile noastre, conectează-te cu noi pe rețelele de social media ca să fii la curent pe măsură ce publicăm informații despre film, dar si când lansăm filmul la apă. Pe pagina filmului poți vedea toți membri echipei, cast and crew.



#TheLocationist #movie #dramedy #film


 GEORGIA MIHALCEA © 2020. FILMPRODUCER@GEORGIAMIHALCEA.COM +40722856811. ROMANIA.