woman-traveler-from-dreams-to-films-ink-artwork.png

My trips from dreams to films.
if my life was a painting or a comic book...

  • Georgia

Prima relație e greu de uitat. După 20 de ani a trecut pe lângă, iar eu am tăcut.

Updated: Jul 28



Prima relație e uneori și prima dragoste. Pentru mine, prima relație a fost prima dragoste împărtășită. Distanța dintre noi era și încă e de un an în defavoarea mea, ne-am aprins la 16 ani, ne-a ținut focul până la 20, când eram în anul doi de facultate, iar istoria noastră este o broderie de întâmplări, suciri, răsuciri, apariții și dispariții pe care nici din greșeală nu ai cum să le uiți.


Ca tot de atunci, nici despărțirea noastră nu s-a întâmplat dintr-o singură tăietură și nici lipsită de dramă și circ n-a fost. Când inima ți-e atât de verde, totul e definitiv, fiecare venire, fiecare plecare, fiecare împăcare, fiecare ceartă, fiecare întâmplare, fiecare cuvânt.


Ultimele cuvinte au rămas definitive până la capăt. Ne-am enervat prea rău, cred, că nu ne-am putut alege în același timp. N-am știut să le corectăm vreodată. Apoi a trecut prea mult timp între. Mult prea mult ca să mai conteze. Și pentru că la ambele capete ale firului n-am crezut în autenticitatea transformării unei mari pasiuni, poate chiar iubiri, într-o prietenie ipocrită, a rămas cum am stabilit.


Dacă nu îmi expira permisul de conducere, nu ne-am fi întâlnit. Nu ieri. Cum nu ne-am întâlnit niciodată în 20 de ani, deși împărțim același oraș. Nu m-a interesat niciodată să aflu unde lucrează, la centrul ăla de standarde am ajuns pentru că era cel mai aproape de casă.


Ultima ușă pe care trebuia să intru pentru stampila pe foaia medicală s-a deschis în fața mea. Era rândul meu. Asistenta mi-a spus să mai aștept un pic, ea tot intra și îi punea doctoriței fișele noastre pe masă, iar noi, preschimbații, ne tot adunam la coadă.


Prima relație era înăuntru, în picioare, și vorbea cu doctorița, privind din când în când prin noi către ușă. Apărea și dispărea în funcție de intrările și ieșirile asistentei, materializându-se bucată cu bucată în realitatea mea, după cum se închidea și deschidea ușa. Ca un portal stricat. Niciodată nu mi s-a părut o ușă mai importantă și o asistentă birocrată un personaj atât de relevant în lumea dintre universuri. Pe fundal a început să se deruleze Kelly Family "Roses Are Red".


Deși începuse să mi se formeze recunoașterea, nu m-am prins până nu a ieșit cu totul din cabinet. Zece centimetri stăteau între noi când a trecut prin fața mea și când doctorița mi-a strigat numele. Am stat un pic să văd daca reacționează la nume, crezând că nu m-a văzut. N-a reacționat sau dacă a avut vreo reacție, a lăsat-o așa, nevăzută. A intrat pe altă ușa. Am intrat și eu pe cealaltă ușa și am lăsat-o și eu la fel.


Între timp, inima mi-a bătut tare pentru 20 de secunde, iar toate lumile care stăteau între noi dintotdeauna s-au văzut limpede.


În primul minut din cele trei cât am stat în sala de așteptare să-mi iau fișa, m-am gândit dacă să mă întorc și să bat totuși la ușa aia pe care intrase după ce nu mă recunoscuse. Aș fi zis “Bună” și apoi? N-am găsit niciun răspuns. N-am bătut.


În al doilea minut, știindu-mă și eu pe mine greu de confundat, mi-am imaginat cum stă dincolo de ușă, privind în pământ și așteptându-și inima să-și termine suprabătăile, gândindu-se dacă să iasă după ce eu nu recunoscusem. Ar fi zis “Bună” și apoi? N-a găsit niciun răspuns. N-a ieșit.


Al treilea minut a fost împărțit pe din două, iar în acest răstimp camera imaginară a stat deasupra. S-a așezat la birou, ca și când nimic nu s-a întâmplat. Am ieșit din centru, ca și când nimic nu s-a întâmplat.



69 views0 comments