Pan D'ora

În vremea aia ajunsese într-un loc desprins din rai, dar înconjurat de aburi și ceață, un fel de loc care îi aducea aminte de frumusețea și misterele Avalonului.


De cum a pus primul pas pe pământul ăsta, locul s-a animat dintr-o dată cu cei mai frumoși și inteligenți oameni. Nu era unul sau una care să nu atragă ca magnetul. Fiecare avea un alt har, făcea lucrurile în alt fel și toate se resimțeau nu doar vitale, dar și necesare, pentru că arătau nu doar fațete diferite ale lumii, dar și fațete diferite ale naturii umane, cunoașteri dintre cele mai prețioase fără de care niciun om nu avea cum să supraviețuiască în lume, cu atât mai puțin să se împlinească prin ajungerea la lumea pe care și-o dorea. Unul atrăgea mai mult într-un strat al ființei, altul mai mult în alt strat, altul în mai multe deodată, de te putea lua imediat capul dacă n-ai fi ajuns acolo cernut.


Nu era nici iad, nici rai, nici purgatoriu, nici lumea. Era totul într-un singur loc și omul era tot laolaltă. Oamenii aici erau ca niște ispite, parcă prea frumoși ca să fie adevărați, fiecare purtând în sine ofertă a unei vieți la fel de bune, doar că fiecare în alt fel. În locul ăsta nimeni nu băga nimic în ochii nimănui, fiecare își vedea de treaba lui, zâmbea cum știe și poate mai bine și ospătă călătorul oferindu-i tot ce are mai bun.


Dacă voiai să-l alegi pe cel din dreapta, apărea unul și mai magnetic în stânga, iar când te decideai să-l alegi pe ăla din stânga, apărea unul mai mult decât toți la un loc în dreapta. În spate dacă te uitai vedeai unul și mai și, dar când voiai să-l alegi îți tăia fața unul despre care puteai să juri că ăla e. Nu era chip să te poți hotărî și cu atât mai puțin să și poți alege. Toți și toate te dădeau peste cap într-un fel sau altul, iar dacă stăteai mai mult de un timp anume acolo, ajungeai să nu mai știi cine ești și încotro. Altfel nu-și explica ce înseamnă vorba celui pe care l-a auzit zicând "de aici nu s-a mai întors nimeni dincolo, iar despre cei plecați nimeni nu știe unde sunt".



Un calendar gigantic sub forma unei luni pline din mijlocul unei piațete făcută parcă din turtă dulce colorată a dat ziua peste cap de la 12 la 11 și ceasul a început să bata de 11 ori.


Toți oamenii s-au oprit din ce făceau și au început sa privească într-acolo cu ochi mari, șoptind fiecare pentru sine: Dora.


Soarele a început să bată invers și din ceasul lună a ieșit o femeie al cărei mers părea a fi o plutire.


La început părea ca oricare altă femeie, ba chiar ca cele pe care nu le observi din prima, dar pe măsură ce se mișca, râdea și se auzea căpăta ceva în nevăzutul ei, ceva greu de simțit și sortat, iar odată zărit, aproape imposibil de explicat în cuvintele sau în limba pe care se învățase s-o vorbească, deși, în limba ființei sale, tot ce Dora era avea tot sensul din lume.


A privit în stânga și în dreapta și nu înțelegea de ce lumea o striga Dora, pentru că simțea o nearanjare între felul în care arăta, se purta și se numea. Sigur undeva o virgulă nu fusese pusă unde trebuie, și-a zis fără să se audă, în gând. Își imagina cum în ziua botezului ei, când era cât o palmă, îngerii au șoptit numele ei celor împuterniciți cu numirea ei aici, dar ceva s-a întâmplat între și numele ei n-a mai trecut întreg prin toate realitățile.


A întrebat în stânga și în dreapta cine e și ce se întâmplă, dar nimeni nu părea să audă și nici să zică ceva, ca și când începuse să sufere dintr-o dată de invizibilitate.


Din Dora a început să iasă o muzică cum nu mai auzise niciodată până atunci, ca și când toți îngerii cântau prin porii ei, o muzică pe care sufletu-i părea a o înțelege foarte bine însă.


Ceața și aburii care înconjurau locul au început să devină fire de portativ și să lege oamenii între ei, conectându-i unii cu alții și făcându-i să plângă de fericire și recunoștință, în timp ce îngânau cu ea cântecul ei.


Și pe măsură ce ceața se topea de lumina soarelui care bătea invers, la orizont s-a arătat o lume pe care nu o mai văzuse niciodată, dar a cărei promisiune a simțit a fi tot ceea ce căutase din toate timpurile.


Dora și-a întors privirea și căutându-i ochii a privit în ei cu 9999 de puteri.


I-a întors privirea cu același număr de puteri pentru că nu știa cum s-o lase în jos sau să și-o ferească și între două clipiri inimile le-au ars pe margini și un fir