Pan D'ora

În vremea aia ajunsese într-un loc desprins din rai, dar înconjurat de aburi și ceață, un fel de loc care îi aducea aminte de frumusețea și misterele Avalonului.

De cum a pus primul pas pe pământul ăsta, locul s-a animat dintr-o dată cu cei mai frumoși și inteligenți oameni. Nu era unul sau una care să nu atragă ca magnetul. Fiecare avea un alt har, făcea lucrurile în alt fel și toate se resimțeau nu doar vitale, dar și necesare, pentru că arătau nu doar fațete diferite ale lumii, dar și fațete diferite ale naturii umane, cunoașteri dintre cele mai prețioase fără de care niciun om nu avea cum să supraviețuiască în lume, cu atât mai puțin să se împlinească prin ajungerea la lumea pe care și-o dorea. Unul atrăgea mai mult într-un strat al ființei, altul mai mult în alt strat, altul în mai multe deodată, de te putea lua imediat capul dacă n-ai fi ajuns acolo cernut.

Nu era nici iad, nici rai, nici purgatoriu, nici lumea. Era totul într-un singur loc și omul era tot laolaltă. Oamenii aici erau ca niște ispite, parcă prea frumoși ca să fie adevărați, fiecare purtând în sine ofertă a unei vieți la fel de bune, doar că fiecare în alt fel. În locul ăsta nimeni nu băga nimic în ochii nimănui, fiecare își vedea de treaba lui, zâmbea cum știe și poate mai bine și ospătă călătorul oferindu-i tot ce are mai bun.

Dacă voiai să-l alegi pe cel din dreapta, apărea unul și mai magnetic în stânga, iar când te decideai să-l alegi pe ăla din stânga, apărea unul mai mult decât toți la un loc în dreapta. În spate dacă te uitai vedeai unul și mai și, dar când voiai să-l alegi îți tăia fața unul despre care puteai să juri că ăla e. Nu era chip să te poți hotărî și cu atât mai puțin să și poți alege. Toți și toate te dădeau peste cap într-un fel sau altul, iar dacă stăteai mai mult de un timp anume acolo, ajungeai să nu mai știi cine ești și încotro. Altfel nu-și explica ce înseamnă vorba celui pe care l-a auzit zicând "de aici nu s-a mai întors nimeni dincolo, iar despre cei plecați nimeni nu știe unde sunt".

Un calendar gigantic sub forma unei luni pline din mijlocul unei piațete făcută parcă din turtă dulce colorată a dat ziua peste cap de la 12 la 11 și ceasul a început să bata de 11 ori.

Toți oamenii s-au oprit din ce făceau și au început sa privească într-acolo cu ochi mari, șoptind fiecare pentru sine: Dora.

Soarele a început să bată invers și din ceasul lună a ieșit o femeie al cărei mers părea a fi o plutire.

La început părea ca oricare altă femeie, ba chiar ca cele pe care nu le observi din prima, dar pe măsură ce se mișca, râdea și se auzea căpăta ceva în nevăzutul ei, ceva greu de simțit și sortat, iar odată zărit, aproape imposibil de explicat în cuvintele sau în limba pe care se învățase s-o vorbească, deși, în limba ființei sale, tot ce Dora era avea tot sensul din lume.

A privit în stânga și în dreapta și nu înțelegea de ce lumea o striga Dora, pentru că simțea o nearanjare între felul în care arăta, se purta și se numea. Sigur undeva o virgulă nu fusese pusă unde trebuie, și-a zis fără să se audă, în gând. Își imagina cum în ziua botezului ei, când era cât o palmă, îngerii au șoptit numele ei celor împuterniciți cu numirea ei aici, dar ceva s-a întâmplat între și numele ei n-a mai trecut întreg prin toate realitățile.

A întrebat în stânga și în dreapta cine e și ce se întâmplă, dar nimeni nu părea să audă și nici să zică ceva, ca și când începuse să sufere dintr-o dată de invizibilitate.

Din Dora a început să iasă o muzică cum nu mai auzise niciodată până atunci, ca și când toți îngerii cântau prin porii ei, o muzică pe care sufletu-i părea a o înțelege foarte bine însă.

Ceața și aburii care înconjurau locul au început să devină fire de portativ și să lege oamenii între ei, conectându-i unii cu alții și făcându-i să plângă de fericire și recunoștință, în timp ce îngânau cu ea cântecul ei.

Și pe măsură ce ceața se topea de lumina soarelui care bătea invers, la orizont s-a arătat o lume pe care nu o mai văzuse niciodată, dar a cărei promisiune a simțit a fi tot ceea ce căutase din toate timpurile.

Dora și-a întors privirea și căutându-i ochii a privit în ei cu 9999 de puteri.

I-a întors privirea cu același număr de puteri pentru că nu știa cum s-o lase în jos sau să și-o ferească și între două clipiri inimile le-au ars pe margini și un fir de ceață din nevăzut s-a pornit din centrul focului si al creației din fiecare către fiecare, un fir care se împletea singur din milioane de fire din texturi și culori neștiute și nemaipomenite.

Când firul i-a terminat de împletit cu ultimele capete de ițe, i-a zis în sinea sa „D’ora” (Darul lui Dumnezeu) și ea i-a zis în sinea ei „Pan” (Tot).

Piepturile lor s-au deschis și din ele li s-au arătat inimile care erau și înăuntru și în afară deopotrivă, fiecare având prinse de ea nouă cupe de jur împrejur.

Fiecare avea toate cupele pline și priveau împreună către lumea chemării care se arătase la orizont.

La portile acestei lumi două ființe regale vărsau într-o singură cupă mai mare cele nouă cupe din fiecare inimă.

S-au prins de mână, s-au privit si au început să-si spună fără să vorbească, în felul în care vorbesc ochii atunci când șoptesc inimii:

- Ai ajuns.

- Ai ajuns.

- Te-am căutat.

- Te-am căutat.

- Te-am așteptat.

- Te-am așteptat.

- Tu ești.

- Tu ești.

- Te recunosc.

- Te recunosc.

- Hai!

- Hai!

Pe când zâmbetul li se transforma în cea mai mare bucurie pe care o simțiseră vreodată, toți oamenii și-au întors privirile către ei și în fiecare au început să vorbească instanțe care nu se cunoșteau între ele sau care nu se întâlniseră încă, ca și când toți se scindaseră dintr-o dată și fiecare fragment din ei zbura în văzduh si vorbea în limba lui, fiecare zicând altceva și vrând altceva, readucând ceața de jur împrejurul lor și a pământului și lăsând într-o altă parte a lumii toți copiii lor interiori, neîmpăcați între ei și nici cu ei.

Și-au desprins mâinile într-un salt, s-au întors spate în spate și au început să se roage lui Dumnezeu, fiecare în sinea sa, pe limba sa. De partea D’orei se auzea „iartă-mă Doamne și ferește-mă de ispită”, de partea sa se auzea „scoate-mi Doamne mintea din iluzie”.

Pe când se rugau, distanța dintre creștea tot mai mult, firul care îi lega a început să se despletească cu viteza luminii până când a mai rămas doar o ață.

A simțit dintr-o dată o arsură puternică în piept, ca o apăsare de dinăuntru înspre afară care vrea să-i spargă ființa, așa cum cu 13 miliarde de ani în urmă Universul si-a spart singularitatea primordială care era prin Bing Bang ca să se extindă la infinit, pulsul i-a crescut într-o clipă la 9999 de bătăi pe nano milisecundă și i-a oprit inima în loc, devenind dintr-o dată o statuie în mijlocul căreia simțea că se prăbușește.

De dinăuntru a văzut în afară că îi lipsește umbra, iar toți ceilalți oameni deveniseră umbre. A întors fiecare umbră ca pe o oglindă către sine și și-a văzut toate adevărurile al căror timp venise, iar lumina soarelui care bătea invers a topit tot ce trebuie să se ducă si a înflorit tot ce trebuia să rămână, devenind ca o structură care făcea click click click pe dinăuntru cu viteze mai mari decât ale luminii.

S-a uitat pe cer și a văzut soarele urcând cu o viteză amețitoare pe o parte, iar luna pe cealaltă, devenind una și unul într-o eclipsă cum nu mai văzuse niciodată până atunci.

O nomadă care cânta la o chitară s-a oprit în fața sa și i-a privit ochii cu o privire în care erau toate privirile pe care le întâlnise vreodată și i-a zis fără să vorbească:

- Stă scris. Nu te teme.

În timpul răscurs cât a clipit, nomada s-a transformat într-o Pandoră înconjurată de fluturi noi care-și ținea cutia în brațe, dar privind la corpul ei a văzut că între capul ei și cutie era gol.

Pandora i-a coborât privirea pe cutie, zicându-i fără să vorbească:

- Eu sunt cutia.

Apoi a deschis-o, corpul i s-a întregit, cutia a dispărut, ea a dispărut și odată cu ea și totul.

Din statuia care devenise cădeau artefacte ca dintr-un templu vechi din care crește unul nou, ducându-se pe o apă tot ce era de dus, rămânând nimicul, și venind pe o alta tot ce era de venit, născându-se totul, răstimp în care s-a auzit zicându-si, bâlbâindu-se ca într-o incantație pe care abia a învățat-o:

- Eu sunt cutia.

- Eu sunt Pan.

- Eu sunt D’ora.

- Eu sunt Pandora.

Soarele s-a întors pe partea cealaltă și în locul lui s-a arătat luna, Pământul s-a învârtit de 8 ori și oamenii au revenit la ei.

Pe pieptul său a văzut o mână și în mâna sa o mână care strângea tare și cald până la inimă și a auzit o voce care îi suna în cap de dincolo de timpuri:

- Ușor, ușor, hai.

Când a ridicat privirea, Dora îi privea ochii mari cu ochii ei mari, în timp ce vocea-i continua să se deșire în privirea ei.

- Pan D’ora. Noi suntem. Și lumea noastră. E adevărat. Există.

- Poftim? Spuse Dora, neînțelegând nimic din ce zice.

- E aici. Acum. Suntem în ea. Poți să crezi?

- În Pandora? Ai avut un atac din alea de-ale tale. Hai ușor. Ușor. Va fi bine.

- Pan D'ora, nu Pandora.

- Hai că începi să-ți revii. Uite, bea un pic de apă.

Dora i-a pus mâna pe fruntea-i încinsă, inima i s-a liniștit, corpul i s-a despietrificat și simțurile și-au reintrat în drepturi.

- Pleci sau rămâi? A întrebat Dora.

S-a uitat în jur și apoi la ea ca omul care ar fi rămas, ca omul care până la capăt ar fi rămas.

- Plec. E prea devreme.

- Prea devreme? Prea târziu, ai vrut să zici.

N-a contrazis-o. S-au îmbrățișat strâns și lung cum obișnuiau să se îmbrățișeze de fiecare dată când se despărțeau și s-a dus cum se ducea de fiecare dată când trebuia să plece, fără să știe dacă se va mai putea întoarce.

A mers pe jos în noaptea aia. Avea nevoie să vorbească cu luna, așa cum au nevoie toți cei care merg singuri pe drum.

Arsura din piept îi dispăruse, toate gândurile, grijile și îngrijorările se topiseră și în inimă i se instalase o pace despre care știa și totul și nimic în același timp.

De pe fereastra ei, Dora privea și ea aceeași lună, așa cum au nevoie toți cei care se cred singuri.

Între două clipiri a simțit că nu-și mai poate duce respirațiile până la capăt și dintr-o dată o arsură puternică i-a cuprins pieptul pe dinăuntru, apăsând-o tare ca o greutate insuportabilă, ca și când ceva voia să iasă afară din ea împotriva voinței ei, dar și ca o povară pe care o purta în ea de prea mult timp sau poate chiar din toate, umplând-o într-o clipă de o neliniște și de o nestare cum nu mai trăise niciodată.

Pulsul i-a crescut cu 9999 bătăi pe nano-secundă și inima i-a stat în loc. Pe cer luna se amesteca cu soarele într-o eclipsă cum nu mai văzuse niciodată până atunci.

Când s-a privit în fereastră...

va continua sau continuă tu

#pandora #totul #povesti #credinta #iubire