O noapte de Sfântul Valentin.

A frământat multe zile gândul sosirii Sfântului Valentin, acest patron al unei iubiri căutată de toți și negăsită de nimeni, și s-a întrebat îndelung cum s-ar cuveni să onoreze o femeie pe care nici n-o iubea și față de care nici îndrăgostire nu simțea, dar care îi devenise consoartă pentru o vreme, dintr-o loialitate care ar dura prea mult pentru a fi povestită și înțeleasă.

Altfel, era o femeie de o frumusețe sălbatică, conturată de un păr lung, bogat și ondulat care hipnotiza ușor ființele rătăcite, îmbrăcată de o piele creolă care întotdeauna mirosea a soare și în al cărei corp de felină incanta o inimă neîmblânzită în dialecte care puteau face sângele oricui să dea în clocot.

Casa îi era mereu veselă de la atâtea culori vii care îmblânzeau și prăpastia cuprinsă de cactuși în al cărei cap stătea, un cuib ticsit cu inimioare și amintiri de la iubiri mai mari sau mai mici, floricele împietrite în timpuri rămase neîntoarse, libelule și alte insecte înfipte cu ace fine în lumânărele colorate care uneori luau foc, ceasuri care arătau întotdeauna aceleași ore fixe și picturi care dădeau în lumi pe care nu le văzuse niciodată până la ea și pe care le făcea doar atunci când nu o putea vedea nimeni.

Perdelele ușoare de culori diferite care luau forma fluturilor sub suflul brizei i-au coborît privirea într-o pereche de chiloți roșii, luați prizonieri de un cactus gigant într-o noapte când o furtună i-a răpit dintr-un cârlig si i-a aruncat în barranco, când din chitara bătrânului din spate s-a desprins un cântec tânăr din Venezuela.

A tresărit când si-a adus aminte că o prinsese cândva, cu multe vieți în urmă, într-o fotografie al cărei loc și rost nu-l găsise până acum. Una care azi se dorea crescută până la mărimea unui tablou și care își dorea să poarte cuvintele lui Voltaire “Frumusețea este o scrisoare de recomandare pe care natura o dă favoriților săi.” Iar ea era cea mai frumoasă femeie nelalocul ei pe care o întâlnise vreodată.

A făcut întocmai și a așteptat-o să ajungă acasă ca să-și aleagă locul de unde dorește să se privească.

Între timp s-a rugat fumând țigări de foi și a încercat încă o dată să-și aducă aminte de ce din toate direcțiile posibile a ales așa. Începea să creadă că la mijloc era mâna unui duh care purta în el o taină, când apariția ei cu un buchet de trandafiri roșii primiți cine știe de unde i-a rătăcit în fum și praf vulcanic acest gând neterminat.

Reîntâlnirea cu ea însăși dintr-un timp atât de îndepărtat a blocat-o, a umplut-o de uimire și a uitat-o lungă vreme în această oglindă, în timp ce trandafirii risipiți pe jos de jur împrejurul ei deveneau în tăcere portocalii, galbeni și mai apoi albi.

Dac-ar ști cine i-a dat trandafirii ăștia frumoși că pentru ea nu înseamnă nimic, tare ar mai suferi. Iată o suferință care coboară. S-a gândit, privind-o cum se privește și cum se regăsește în acel tablou portal. Dar dacă ar ști că și așa, neînsemnând nimic, au ajuns covor de petale către ea însăși, nu ar fi o suferință care urcă? Doar că sărmana creatură îndrăgostită nu va ști niciodată adevărul, pentru că ea nu-i va spune niciodată, pentru că dacă-i va spune ar pleca și ea mai are nevoi, nimeni nu spune, iar oamenii nu știu să plece singuri dacă nu sunt respinși sau dacă nu li se spune verde în față, chiar dacă li se arată prin acțiuni. Oamenii vor să audă, nu să simtă, vor să cadă, nu să zboare. Sunt dependenți de cădere pentru că în cădere sunt liberi, doar că pe sens invers, spre minus infinit, însă libertatea e la fel de autentică. E libertate gratis, nu trebuie sa faci nimic. Ca si ea. Nu făcea nimic, doar cădea.

Acum, după toate aceste gânduri, știa de ce e acolo. Avea nevoie de-o oglindă cu efect de lupă pentru a se vedea în unghiurile moarte. Mai perfectă decât ea nu exista, nu știa pe nimeni care să-și dea drumul în gol cu atâta curaj și să simtă atâta plăcere din durere, din cădere, din zdrobirea de sine. Ajungea prin cădere la ce ajung sfinții prin post negru și îndelung, la adevăr. Ea îi era o mare scurtătură.

– No puedo creer que esta foto haya sobrevivido tantos años.

– Nici eu.

– ¡Qué extraña sensación!

– Unde l-ai pune?

– Es solo un lugar en esta casa donde este cartel puede ser.

Luna ardea pe cer și din pat privea cum se privește, cum îi zâmbește solar din tavan o versiune a ei dintr-un timp în care mintea ei încă nu fusese luată prizonieră de năluci.

Lumina nopții s-a dizolvat ca mierea în apă caldă printre șoaptele lor până când somnul a început să-i ia locul.

– Ai mai auzit vocile azi?

– Además de tu voz, ninguna.