O conversație neașteptată.

- Știi ce-mi doresc cel mai mult pe lumea asta? Acum, în punctul ăsta al vieții în care mă aflu?

- Liniște?

- Să fiu cu tine.

- Poftim?

- Nu cred că ești străină de atracția dintre noi, de ce crește între noi.

- Firește că nu sunt, dar știi cum e… atracțiile apar și dispar, sunt ca umbrele. Unde am ajunge dacă am sări pe toate?

- Uite că pe asta o aștept să dispară de când ne-am cunoscut și nu doar că nu dispare, dar și crește tot mai mult în fiecare zi.

- Ai familie. Nu crezi că asta închide subiectul?

- Poate în teorie. În realitate, iată că-l deschide. Simți că îți pot da tot ce ai nevoie, că te pot face fericită, nu? N-ai cum să nu simți.

- Simt. Dar tu știi că pe Pământ mai sunt multe sute de milioane de oameni? S-o mai găsi un fir care să nu fie atât de subțire și de fragil.

- Poate. Dar eu simt că acum ai nevoie, iar eu am ceva de oferit pe care până la tine n-am putut oferi nimănui. N-aș vrea să rămână așa lucrurile. Viața e prea scurtă.

- Am crezut că ești bine în familia ta.

- Sunt foarte bine, avem o relație minunată.

- Dar?

- N-am știut până la tine că din inima mea lipsea o bucățică de puzzle. N-am știut că asta caut mereu. Relația mea nu are nevoie de oferta mea. Tu ai. Eu am.

- Îmi propui să-mi trăiesc viața cu jumătate de normă?

- Ce îți pot eu oferi ai simți ca normă întreagă.

- Îmi propui să fiu un secret?

- Ar fi preferabil. Apele sunt limpezi, n-aș vrea să le tulbur. Aș produce dureri prea mari, nu sunt necesare.

- Secretele sunt otravă. Omoară orice relație. Inclusiv pe a noastră, dacă am începe-o.

- Între noi nu e niciun secret.

- Dar în ecuația noastră este.

- Și totuși, iată-ne aici. În fața iubirii la care doar am visat până acum.

- Dacă ăsta e prețul ei, e o iubire necinstită, nu crezi?

- Nu așa e felul ăsta de iubire?

- Nu știu. N-am mai întâlnit-o niciodată, în mod natural nu mă pot încrede în ea. Dacă n-ai mai întâlnit-o până la mine, tu de unde știi?

- Mă întrebam mai mult retoric. Nu încercam să te conving.

- Ar trebui să ne fie suficient știind că este reciproc, nu?

- Poate, dar ne este? Secretul tot rămâne.

- Da, dar nu intră la lux. Deocamdată e doar natura care se întâmplă. Poate ne-am mai liniști dacă ne-am îndepărta de foc.

- Propui să ne separăm apele?

- E o variantă.

- Aș prefera să nu. Ne e mai bine împreună.

- Da, ne este.

- Nu-ți pot spune da. Nu acum. Nu așa.

- Dacă de asta ai nevoie, să plec de unde sunt, pentru tine o fac. Asta vrei?

- Ar fi un preț și mai mare. Nu aș fi vrut să avem conversația asta.

- Asta e evident. Dar iată că o avem. Mai devreme sau mai târziu tot am fi purtat-o, nu crezi?

- Poate.

- Pentru ce să stăm în agonie?

- Eram deja în agonie, nu ți se pare? Agonia nu e ceva ce ființe ca noi nu pot suporta.

- De ce să suportăm? N-am trecut prin destule în viața asta? Cât timp crezi că avem?

- Nu știu.

- Vrei să riști? Cu o miză atât de mare... tu vrei să riști?

- Mă tem că nu am de ales. N-am avut de la început. Și mă întreb acum, că tot veni vorba: oare de ce tocmai iubirea nu mi-ar da de ales?

- Pariezi pe saltul credinței? N-ai pierdut mereu pariul ăsta?

- E o pierdere pe care încă mi-o mai pot permite.

- Ce facem?

- Nimic. Vom lăsa viața să-și urmeze cursul, ca și până acum.

- Dacă nu ne mai prindem?

- Dacă asta e povestea noastră, nu cred că Dumnezeu ne-ar amăgi cu ea, nu cred că e genul care să ne dea țeapă.

- Dacă aș fi știut că există, aș fi făcut lucrurile diferit.

- Dacă aș fi crezut că nu există, aș fi fost în locul tău.

- Crezi că ești într-un loc mai bun?

- Dimpotrivă, e foarte frig aici.

- Nu ți-e frică că o să mori?

- Moartea e starea mea de a fi. Frica de ea e nenaturală.

- Înțeleg. Frica ți-e de viață.

- Crezi?

- Nu așa vine iubirea? Când ai cea mai mare nevoie de ea? Nu vrei să te simți vie?

- Nu așa vine și ispita? Nu tot viu te face și ea sa te simți la început?

- Crezi că iubirea mea e o ispită?

- Nu știu.

- Cum aflăm?

- În niciun caz dacă o provocăm sau dacă o grăbim. Devine nebună atunci.

- Și atunci?

- Așteptăm.

- Mai poți aștepta?

- Ai uitat că sunt criogenată? Pot aștepta până dincolo de moarte.

- De ce te supui la asta?

- Pentru că în sistemul meu se simte corect.

- Nu e un preț prea mare?

- Dacă iubirea e tot, prețul e tot. Un târg cinstit la care m-am înscris cândva. Singurul coerent prin locurile astea.

- Joci pe o singură carte.

- Există mai multe?

- Nu ne îngădui, așadar.

- Tu vrei iubire la promoție. Cu oferta asta, la târgul ăsta, nu ajungi nici până la barieră. Plătești tot și intri în joc. Astea sunt condițiile. Nu eu le-am făcut.

- Ce înseamnă tot?

- Tu știi ce înseamnă tot pentru tine.

- Și dacă e doar o iluzie care se simte al naibii de real?

- E un risc pe care ți-l asumi.

- M-ai făcut să mă îndoiesc.

- Eu te-am făcut să te îndoiești?

- Nu cu tine vorbesc?

- Eu cred că așa te-am cunoscut. În plină îndoială.

- Dintr-o dată nimic nu mai e limpede. Totul a devenit confuz.

- Aș zice că te înșeli și că e invers.

- Invers cum?

- Totul era confuz, acum doar iei la cunoștință.

- Nu mai pot vorbi cu tine. Mă faci să mă îndoiesc de mine și de toată viața mea de până acum. Dintr-o dată totul a devenit insuportabil, amețitor. Și simt și o paranoie în cap. Te simt pericol.

- Cine la cine a venit? Te-am ademenit eu cu ceva? Am încercat eu să-ți vând ceva? Ți-am făcut eu vreo propunere?

- Nu, nu…e invers. Eu am făcut toate astea.

- De ce? Nu te întrebi?

- E ceva cu tine. Ești prea reală. Uneori nici nu știu dacă ești vis sau realitate. Poate ești doar o halucinație.

- Ce înseamnă asta?

- Un contrast. Pui lumină pe umbrele mele, fără să vrei, cred. E natura ta. Eu am vrut să le văd. Cred că eu am vrut. Cred că am vrut mai înainte să apari în viața mea. Cred că m-am și rugat pentru asta.

- Atunci nu te speria. Folosește-te și de mine ca să ajungi la tine.

- Și apoi?

- Cine știe? Poate apele vor deveni cu adevărat mai limpezi.

- Nu e dureros pentru tine acest rol?

- Este. A fost mai dureros când nu mă știam.

- Cum poți recunoaște iubirea în condițiile astea?

- Nu pot, sper doar să mă recunoască ea pe mine. Pot recunoaște doar lipsa ei. Uneori.

- Și alteori?

- Și alteori.

- Poate chiar ești o halucinație.

- Poate chiar sunt.

- Dar dacă nu ești?

- Dar dacă nu sunt?