Nevoia de zbor și frica căderii din vise și visuri. Ieri, azi și în 2022.


Prima dimineața a început la patru după-amiază și ea nu știe că e alt an. Iar dacă n-ar exista calendare, ceasuri sau oameni care să zică, nici eu n-aș ști. Cum nu știe nici câinele dintr-o curte de mai încolo care latră la el însuși de cinci minute sau pisica rămasă la mine de sărbători care moțăie la geam lângă trandafirii mei pe care i-am găsit îmbrățișați în ultima dimineață a celuilalt an.


Ierihonul nemuritor, singura mea plantă care mă însoțește prin toate valizele și locurile, l-a luat în brațe pe galbenul trecător pe care îl pusesem în apa lui pentru ca niciunul să nu stea singur. Mă uit la ei cum nu-și dau drumul și cum vor sta așa la infinit dacă nu intervin eu să-i separ. Dar de ce aș face una ca asta? Sunt ca doi îndrăgostiți, fiecare dintr-o altă lume și dintr-o altă specie. Rar am văzut ceva mai frumos, mai armonios și mai plin de speranță.


M-am trezit cu poftă de cozonac, din cel cu mac, dar am primit cu nucă și cacao, pentru că au fost multe comenzi, ca în fiecare an, și dacă nu te manifești la timp, rămâi cu ce rămâne. Ca orice în această viață. Dar tot ca orice în viață, dacă la celălalt capăt al firului omul își face cu toată inima partea lui de treabă, ce rămâne e la fel de bun sau și mai bun.


Ca mai toți oamenii de pe Pământ și eu am visat că zburam.


Într-o noapte zburam ca și când mâinile îmi erau aripi, în altă noapte mă propulsam din picioare și mă înălțam, în alta pluteam, în alta levitam. Într-una mă uitam în jos la lume, într-alta în sus la cer, într-alta de jur împrejur, într-alta mă uitam la mine din exterior cum zbor. Multe feluri de zboruri. Fiecare cu emoția și însemnătatea lui.


Apoi îmi venea în conștiință amintirea din timpul realității unde oamenii îți spun că nu e adevărat, că aici nimeni nu poate zbura. Și la acest gând mi se făcea frica și mă prăbușeam. La impactul cu pământul nevăzut, dar știut a fi acolo din aceleași amintiri moștenite din realitatea altora, mă trezeam îngrozită. Fricile n-au fost niciodată diferite, așa cum erau zborurile. Era una, mereu aceeași.


După fiecare astfel de vis, îmi revenea în minte felul mamei de a mă face să mănânc partea din pui care nu-mi plăcea când eram mică: aripile. Îmi zicea că dacă mănânc suficient de multe aripi voi zbura. Și doar la gândul ăsta au început să-mi placă aripile și în fiecare zi, după ce mâncam aripi, încercam să văd dacă zbor și în fiecare zi mi se părea că am putut zbura un pic. Până când am zburat cu adevărat. Am ajuns să fac arte marțiale și acolo s-a dovedit că pot să zbor și pot orice, atâta vreme cât nu ascult narativele altora, ci pe mine însămi, pe cei care-mi spun că pot sau pe mine când îmi spun că pot.


În vise, de o vreme bună deja, sunt eu cum sunt în toate realitățile: oh! Iar sunt în loop sau iar am căzut, hai să mai încerc o dată. Cum sunt și cu oamenii, lucrurile și situațiile cu care nu au fost să fie: Ah! Am scăpat de o opțiune nepotrivită, hai să încerc altă cale.


Așa mi-am dat seama că am reușit să integrez foarte multe lucruri și din ce în ce mai repede. Reziliența mea a crescut constant.


Când mai povestesc vise bizare oamenilor apropiați care sunt la fel de văzduhiști ca și mine, dar în proximitatea cărora se nimerește să apară și alții mai cimentați în iluzia materiei, aceștia vor mereu să prindă de la început povestea, astfel că reiau firul. Sunt curioși și fascinați inițial, ca la televizor, dar apoi se sperie teribil. Eu sunt mereu super încântată de aceste experiențe, iar ei sunt mereu terifiați.


Și când te gândești că sunt doar vise. Dar chiar sunt doar vise?


Pentru că același lucru s-a întâmplat de multe ori și cu visurile. Unii oameni au sărit în barca mea să zboare pe unde mă chinuiam eu să zbor și, întocmai ca în vise, când și-au adus aminte de amintirile din realitate moștenite de la alții, li s-a făcut frică și au avut reacții violente care erau să ne omoare.


Așa am văzut că în lume nu sunt mulți visători și că în lume există și hoți de vise și vânători de visători, magicieni inversați care-și folosesc puterile ca să ia visătorii prizonieri, să zboare pe aripile lor unde cred ei că vor, nu pentru că ei nu pot zbura, ci pentru că nu vor să facă efortul de-a învăța să zboare și pentru că intențiile lor sunt tulburi, ca să nu spun necurate, pentru că nu mereu e așa.


Mulți visători nu mai zboară liber sau deloc din cauza vânătorilor de visători și a hoților de vise, dar în primul rând pentru că la rândul lor nu au depus efortul de a învăța să se apere și să lupte. Pentru că inerției îi place compania și pentru că inerția e un balaur uriaș cu multe capete, dar unul din ce în ce mai provocat de timpurile de acum și următoare.


Granița dintre vise și visuri e foarte fină, iar uneori nu e deloc. Iar când nu e deloc se întâmplă magia. Integrarea e completă. Atunci nu mai poți spune m-am trezit din vis, ci m-am transformat pe mine și viața mea în visul pe care-l visam. Cum cazi în ispita fricii, visul începe să se destrame. Și atunci începe să se întâmple nebunia. Iar visele se întunecă și cele mai mari coșmaruri ale tale încep să devină realitate. Dar așa se nasc magicienii. Și tot așa se trezesc și cei care nu pot visa și îi fac nebuni sau antagoniști pe ceilalți.


Magicienii. Cine sunt ei? Oamenii care învață să se folosească de toate elementele care există pentru a materializa ce vor. Nu neagă nimic, nu suprimă nimic, nu fug de nimic, nu vor să schimbe mecanica, magia și unicitatea niciunui element. Folosesc totul așa cum a fost lăsat ca să-și împlinească viziunea în lumea care este și care este la fel de când este. Viziune este termenul pentru visele și visurile care devin realități.


Dacă lumea ne învață ceva despre mecanica ei, nu despre bine și rău ne învață, ci despre faptul că dacă te echipezi cu 1% viziune și 99% aliniere poți ajunge unde vrei, indiferent cine ești și pentru ce cauză lupți. Ești conștient că există un drum și că el trebuie parcurs, nu te aștepți ca nătărăii sau copiii să culegi fructul când ai pus sămânța.


Visele mele, unele sau ce extrag din ele, le găsesc a fi idei bune de film, așa că mă duc repede la birou să notez toate gândurile și ideile care-mi vin în cap, la orice oră ar fi, puncte care se vor conecta cu alte puncte la momentele potrivite. Așa cum s-a întâmplat întotdeauna.


Visele mă învață și îmi arată foarte multe lucruri despre cine sunt, despre situațiile în care mă aflu și despre viață. Pentru că m-am învățat să le permit acest lucru și sunt foarte curioasă în ceea ce le privește. Prin ele, fricile nu mai au putere de paralizie, pentru că atunci când nu fug de ele și comunic cu ele, energia care e frica se schimbă și devine din sperietoare un ghid. Iar mai mult decât în vise, nicăieri nu mi s-au arătat fricile mai mult.


Pentru mine visele sunt fascinante și toate îmi ajută visurile.


Căderea din zborul din vise se întâmplă la fel cum se întâmplă și căderea din zborul din visuri: ea se întâmplă pentru că tu crezi mai mult ce ți-au spus alții că nu poți, decât ce știi tu în sinea ta că poți și că se poate. Pentru că lași amintirile celor cuprinși sau învinși de frică să te conducă. Viața ta nu tu o conduci, ci alții, mai precis fricile lor îți conduc viața. Narativa ta e narativa lor. A celor care te-au crescut sau a celor care cred că te vor pierde dacă vei zbura, pentru că la rândul lor sunt în același loop ca și tine.


Acești oameni cred despre ei că nu mai pot visa și că nu mai pot crede sau că e prea târziu. S-au convins pe ei înșiși de acest lucru. Nu-și pot închipui că nu-i vei uita când îți vei întinde aripile, de frică îți vor pune un voal pe ochi sau ți le vor tăia. Te vor ține într-un culcuș cald sau într-o colivie de aur, într-un loc pe care-l percepi sigur, pentru că ei știu cel mai bine în ce aspecte nu te simți în siguranță sau ce ți-a lipsit, și ori de câte ori vei vrea să zbori, ți se va face frică și te vei întoarce în colivie și sub păturică, ei îți vor spune tot ce vrei să auzi, iar de acolo vei privi cu jind zburătorii și în nicio noapte nu vei putea dormi bine, pentru că știi că și tu poți zbura, dar nu îndrăznești să o faci până la capăt, pentru că alegi mereu să cazi în ispita fricii, uneori chiar și în ispita bolii.


Iar dacă ai apucat să zbori pentru o clipă împreună cu un zburător care a reușit să scape din acest loop, vei sângera mult, pentru că nu vei putea niciodată uita cât de bine ți-a fost să fii tu și nu te vei mai regăsi în nimic în care va trebui să fii mai puțin sau altfel decât cine ești. Cu toate păturicile și coliviile de aur nu vei mai putea. Vei suferi să nu materializezi ceea ce manifești. Ceea ce ești, suma viselor și a visurilor tale.


De ce alegi așa? Trebuie să te întrebi până când îți găsești răspunsurile.


Visele m-au învățat că știu întotdeauna care este adevărul despre mine indiferent câte iluzii mă cuprind sau se croșetează în jurul meu. Alegerea de a privi la adevăr îmi aparține doar mie. Ce fac cu acel adevăr e o altă alegere. Ca la matematică, orice problemă se poate rezolva în mai multe feluri. Acceptând adevărul care sunt, nu o voi rezolva ca mama, ca tata sau ca cel sau cea cu păturica și cu colivia, ci ca mine. Așa cum mi-e mie potrivit și cum e mai bine pentru mine și pentru viziunea mea asupra vieții mele. N-am mult timp aici, aceste lucruri nu sunt tranzacționabile.


Asta e frumusețea omului. Că nimeni nu poate avea putere reală asupra lui, oricât de magician ar fi și orice ar face. Și că nimeni nu poate lua puterea altcuiva. Fiecare are puterile lui. Și totuși, ne influențăm unii pe alții atât de mult. O altă frumusețe a vieții și a naturii umane, atunci când aceste influențe ne înalță, ne întăresc, ne aduc claritate și ne eliberează de frici și chingi.


Doar asta dacă reușești să-ți amintești atunci când ți-e frică, în călătoriile din vise sau din visuri, frica dă înapoi sau se transformă, iar tu devii magician fără să intervii în libertatea nimănui de alegere și în ordinea lucrurilor și astfel, nu-ți va mai fi frică niciodată că vei greși sau că vei răni, pentru că tu fiind, nu mai există cale greșită, indiferent în ce situație sau context te vei afla și îți vei putea asuma orice.


Prima ta responsabilitate nu e să nu rănești pe altul, ci să nu te rănești pe tine.


Când înveți să nu te mai rănești pe tine, înveți automat să nu mai rănești pe nimeni. Iar pe tine nu te vei mai răni niciodată dacă faci oamenilor doar ce și cum vrei ție să ți se facă. Iar primul om dintre acești oameni ești tu.


Dacă nu îți place să ți se vorbească urât sau rece, nu-ți vorbi ție urât și rece. Dacă nu îți place să fii crucificat pentru orice imperfecțiune, nu te crucifica tu pentru orice imperfecțiune. Dacă nu îți place să fii respins, nu te respinge tu pe tine în primul rând. Dacă îți place să repari ce e stricat, repară în primul rând ce ai stricat la tine. Dacă iubești pacea, fă lucruri care aduc pacea, fă pace cu tine. Dacă ai nevoie de tandrețe, pasiune și iubire, oferă-ți-o ție în primul rând. Apoi natural vei face la fel cu ceilalți.


Orice nu e aliniat, pe cale naturală îi face și pe ceilalți să nu îți poată fi, sa nu se poată deschide și să nu te poată iubi. Pentru că oamenii simt. Simțim. Și atunci ne spunem în interiorul nostru, fie și inconștient: dacă omul ăsta nu-și poate fi lui fidel și loial, cum îmi va putea fi mie? Dacă pe el nu se respectă, cum mă va respecta pe mine? Dacă pe el nu se iubește, cum mă va putea iubi pe mine? Dacă cu el e aspru și rău, cum va putea fi tandru și bun cu mine? Știm toți povestea asta de această parte a visului. Un coșmar.


Ajuns aici, nu-ți mai poate părea rău pentru nimic care nu a fost să fie sau care a ieșit prost sau sub potențial, pentru că natural nu mai transferi asupra ta responsabilitatea celorlalți de a fi și de a face lucrurile. Nu te mai împovărezi cu vină și cu rușine. Nu le mai cari lor poverile și nici moștenirile. Ești tu și tu știi despre tine că ai făcut totul în acord cu tine și cu toate valorile tale, chiar dacă nu mereu perfect. Ești bine în pielea ta. Iar asta te face liber. Iar un om liber ajunge unde vrea și chiar dacă ar ajunge în altă parte, tot liber este și tot ce vrea face.


Un om liber este un magician.


Și cine altul știe mai bine drumul dintre vise și visuri sau drumurile până la visuri? Cine altcineva se încumetă să caute sau să facă noi drumuri atunci când ele nu există? Nu așa a crescut mereu lumea?


Un om liber este nemuritor și chiar dacă poate fi învins și frânt, el nu poate fi înfrânt. Pentru simplul motiv că invariabil se va urma pe sine.


Ultimii ani, începând cu criza din 2008 mai acut, ne-au cernut ca mălaiul. În sine și unii de alții. Ultimii doi ani din criza de acum au accelerat exponențial acest proces.


2022 nu cred că va fi un an magic, dar cu siguranță cred că va fi anul magicienilor, al creatorilor, al celor care s-au urmat și se urmează pe sine, care au înțeles că altă cale nu există. Cel puțin nu pentru ei și nu una care să îi conducă la visurile lor.


Iar în anul magicienilor, buni sau răi, fiecare după cum îi e cauza pentru care luptă și după cum îi sunt valorile, cred că va fi foarte dureros pentru cei care își neagă natura, harurile, visurile și chemările sau care caută să trișeze.


În primul rând pentru că magicienii au evoluat foarte mult între crize, cei a căror integritate a supraviețuit, și se vor manifesta în forță, iar ceilalți vor depinde de ceea ce acești creatori vor materializa și vor putea face. Toată viața lor va fi influențată de aceștia. Iar dacă va fi de luptat, într-o formă sau alta, tot de ei vor depinde, de cum vor ști să lupte și să câștige, de cât de bine s-au antrenat în răstimp și de cât de multe frici și-au cucerit. Așa cum s-a întâmplat întotdeauna pe Pământ la răscruci și în general.


Nu am avut niciodată așteptarea ca un an nou să fie bun sau mai bun independent de mine.

Am așteptarea să rămân în continuare sănătoasă, deocamdată am scapăt de toate valurile de viruși, neatinsă. În rest știu ce am de făcut și de îmbunătățit.


… și mai am așteptarea ca oamenii din inima mea să fie bine și să aibă curajul de a se urma pentru a putea zbura și deveni oamenii din visele și visurile lor, magicieni, oameni liberi, nemuritori, indiferent că mai suntem în relații sau nu și indiferent dacă viața ne va mai întâlni sau nu. Ca să poată recunoaște oamenii din visele și visurile lor atunci când îi întâlnesc. Să poată simți bucuria vieții și să fie fericiți, indiferent de cât de grea, cețoasă și încâlcită este viața uneori. Să simtă că viața merită trăita și să nu le fie frică să o trăiască și să se afle pe sine mai mult trăind, oricât de copleșitor s-ar simți totul. Să ia la fel de în serios lucrurile importante pentru ei, dar mai relaxat, mai ușor, mai jucăuș. Mai puțin dureros. Să-și mai lase mintea să-și tragă sufletul și să lase și inima să-și trăiască chemările.


Căderea din zborul din vise se întâmplă la fel cum se întâmplă și căderea din zborul din visuri: prin îndoiala de sine. Așa că urmează-te, ca să nu mai existe îndoiala. Nici în călătoriile din vise, nici în cele către împlinirea visurilor și nici în cele dintre vise și visuri.


Totul e un vis. Tu ești un vis. Și totuși, nimic nu e doar un vis.



44 views0 comments