woman-traveler-from-dreams-to-films-ink-artwork.png

My trips from dreams to films.
if my life was a painting or a comic book...

  • Georgia

Mi se părea că mă puteam împrăștia până la rătăcire.

Updated: Aug 4

Simi, sculptorul.




Anii de liceu au fost o prelungire a copilăriei. Râdeam mult. Am călătorit mult cu sportul și făceam echipă bună cu colegele mele. Mi-am făcut rost de un prieten, Simi, era mai mare ca mine cu un an, însă foarte matur în gândire. Ceea ce discutam cu el era esență pură, discuțiile erau foarte sincere erau viața însăși. El era un om deosebit, avea un mare talent la pictură, la sculptură. Ulterior, a devenit o voce singulară în lumea artei.


Legătura noastră a fost de o profundă sinceritate. Nu vorbeam mult, comunicarea noastră era non-verbală, ne plimbam mult prin bisericile vechi și afumate din Ardealul nostru. Erau locuri care aveau și câte patru biserici: ortodoxă, catolică, reformată, dar mai ales biserica veche din lemn, biserici românești, biserici ungurești. Acolo, el picta, iar eu scriam poezii.


Era un fel de simbioză mai presus de noi și de condiția noastră. De fapt, a mea. Mi se părea atunci că am o inimă mare de tot și că abia pot să mă abțin să nu o vadă și altcineva. Și n-a văzut-o nimeni, nici măcar Ovidiu.


Știu că aș fi fost în stare să fac orice fel de sacrificiu pentru acel om și, toată viața, de câte ori m-am gândit la el, la fel am gândit.


La un moment dat, în ultima vacanță din liceu, într-o zi călduroasă de vară, ne-am trezit cu el în vizită, acasă, la Săcele. Se certase cu părinții, care-l dăduseră afară, deoarece nu reușise la facultate în primul an. Dăduse la o facultate pedagogică cu care nu avea nici o legătură și nu reușise, iar acum făcea pregătire cu profesorul nostru de desen pentru a da la Institutul de Arte Plastice în anul următor. La un moment dat, ne-a povestit mie și mamei, că tatăl lui, care era foarte dur, l-a obligat să se angajeze, spunându-i să nu-și mai ocupe timpul cu mâzgălituri, că nu acela era viitorul. Ca să nu-l mai enerveze cu prezența lui a plecat de acasă și... unde să se duca? A venit la mine.


Avea un rucsac în spate plin cu obiecte vechi din bisericile noastre și un dicționar al limbii române. A doua zi, eu trebuia să plec la mare, într-un cantonament care dura o lună. Așa că am vorbit cu mama să văd ce va zice și ea. Era vară, cald, putea să doarmă pe hol, sau chiar în camera mea cea improvizată, nu ar fi deranjat pe nimeni. Aveam în familie pe cineva care lucra la un atelier de sculptat cruci și l-ar fi putut primi acolo să muncească toată vara, să-și poată plăti mâncarea și să-și strângă bani pentru examen. Țin minte că l-am instalat în camera mea, care era amenajată atunci în locul băii și nu avea decât o somieră, o etajeră și o masă, iar pereții erau tapetați cu ziare. Atunci se purta “Drum nou”.


Am comunicat mai mult cu el în gând și în câteva scrisori, era un spirit elevat, căuta frumosul și armonia lucrurilor, iar atunci când le găsea, le exprima într-un mod excepțional. Mi-a ridicat ștacheta cunoașterii, poate și a reperelor. A devenit apoi factor de comparație pentru toată viața mea și, în sertărașul alocat lui, nu a mai încăput nimeni, niciodată.


În încăperea cea mai tainică a sufletului meu sunt tot felul de sertărașe, mai sus, mai jos, unele sunt închise pe vecie, altele nu, mai așteaptă, poate așteaptă timpul sau poate pe mine. Cu ce să umpli un loc gol? Ce este conștiința omului? Ce este intuiția umană?


În orice caz, drumurile noastre s-au mai intersectat de vreo câteva ori, el a plecat apoi la București la facultate, apoi am corespondat cu el în perioada armatei, efectuată tot în București. A venit de vreo două, trei ori și la mine, la Săcele, să ne mai vedem. Era mult mai liniștit și spera să poată progresa mai mult. Când venea la mine, ne luam ceva de mâncare și plecam prin pădure, vorbeam și ne plimbam.


Ne înțelegeam foarte bine și era între noi o atracție puternică, pe care eu, însă, am negat-o tot timpul.


Ultima dată venise să mă convingă că suntem făcuți unul pentru celălalt și că trebuie să fim împreună. Eu nu am vrut nici atunci și nici altă dată și tot timpul mi-a părut foarte rău. Poate că dacă aș fi făcut-o atunci, aș fi avut acel moment al schimbărilor, pe care l-am așteptat atât. Și nu am făcut-o decât dintr-un spirit al întregului, al unității mele. Mi se părea că mă puteam împrăștia până la rătăcire, mi se părea că puteam să devin dependentă de ceva, nu aveam destulă încredere în mine, în el. Mi-aș fi dorit atât de mult să fim împreună, dar n-am avut curajul să lupt și nici chiar să câștig sau să pierd.


Spun asta pentru că toată viața am fost dominată de un spirit de inferioritate din cauza frumuseții feminine, fiindcă mama îmi tot inoculase toată viața că sunt urâtă și proastă. El, cu ochiul lui de artist ar fi descoperit, oare, cât sunt de urâtă? Cât aș fi suferit atunci? Ce s-ar fi întâmplat?



Categoric, atunci nu eram pregătită și credeam că, așa, singură, nu o să sufăr așa mult cum aș fi suferit dacă m-aș fi implicat într-o relație și ajungeam mai târziu la un deznodământ trist. Mai târziu, însă, am mai avut ocazia să fim împreună. Eu reușisem la facultate, un an mai târziu, în Oradea, și el mi-a scris insistent să las totul baltă și să mă mut cu el la București, să continui școala acolo ca să putem fi împreună.


Cred că avea nevoie de o anumită hrană, ca și mine de altfel. Era un magnet atât de puternic între noi, încât mi-a fost frică și depărtarea a devenit și mai mare între noi. Am rezistat tentației, dar, renunțarea la Ovidiu, mi-a dat bătaie de cap cam trei sferturi din viață. Am căutat, am scormonit toată viața mea și nu am mai găsit nici sămânță din Ovidiu. Am cunoscut tot felul de oameni, goi, forme, doar forme fără conținut, din păcate. Așa cum a și fost viața mea mai departe, goală, formă goală, fără nimic.

49 views0 comments

Recent Posts

See All