Jurnalul Magdalenei: Zugravul

Zugravul

Mama a rămas cea mai ambițioasă femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Era o gospodină foarte bună și, din banii economisiți, cumpăra materiale: ba cărămidă, ba nisip sau ciment și mai construia câte ceva la casă. Aveam casă nouă dar, în fiecare vară, mai apărea câte un perete, o ușă, o bucătărie.

Chema meșterul, iar noi, iar eu și Emil, nepotul meu, eram mâna de lucru. Făceam mortarul și îi căram meșterului materialele.

Într-o vară a chemat mama un meșter ungur ca să zugrăvim casa. Meșterul era un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani cu familie și, în prima lui zi de muncă la noi, ne-a povestit că el a fost înfiat și crescut de o femeie, iar visul vieții lui este să plece în lume și să-și cunoască mama.

Ne împrietenisem cu el și el se simțea bine împreună cu noi. După două, trei ore de muncă făceam câte o pauză și-l chemam ba la o gustare, ba la o cafea și mai povesteam. Atunci ne-a venit mie și lui Emil ideea să facem o cameră numai cu mâini pe pereți, așa că vreo două zile ne-am tot pus mâinile sub diferite forme pe pereți și zugravul ne-a dat cu vermorelul peste ele.

Nu înaintam prea mult în lucrare, pentru că mai mult stăteam de vorbă. Peste câteva zile, când a venit tata să vadă ce a muncit meșterul și cât trebuie să-i plătească, ce vede? Noi atunci nu știam că zugravul era plătit la ziua de muncă, iar toată lălăiala noastră lui îi convenea de fapt, pentru că ziua trecea și leafa îi mergea. Așa că, atunci când a văzut tata că meșterul nu făcuse mai nimic și că tocmai în camera lui erau numai mâini albe pe toți pereții a făcut o criză de nervi și l-a dat afară.

Când ne-am luat la revedere de la meșter, el ne-a spus niște vorbe care au rămas prin ani de poveste “Așa-i viața de artistic, ziua vesel, noaptea tristic!”

Până la urmă, lucrarea am terminat-o noi, dar camera cu mâinile noastre a rămas așa ani de zile!