Jurnalul Magdalenei: Unde sunt?

M-am gândit toată viața să fac ceva important. Ceva care să rămână. Două au fost variantele care mi s-au ivit: să fac un copil în care să investesc tot ceea ce mi se părea mie că-mi lipsește ca să fiu desăvârșită sau a doua variantă, să scriu o carte, o carte puternică, vie, care să aibă puterea de a lucra, de a transforma, o carte care să mă impresioneze și pe mine, care să mă schimbe, să mă schimbe în bine, cu tot ceea ce am înțeles eu din viață.


Am fost un copil nereușit care nu avea altceva în cap decât să o mulțumească pe mama cu orice sacrificiu și să se joace toată ziua.


Astfel, viața mi s-a împărțit în trei: copilărie, copilărie și zid.


Mama nu era mulțumită de mine niciodată, îmi spunea mereu că sunt urată și rea și mi-o spunea atât de des încât așa a rămas. Pentru ea am fost urată și rea tot timpul.


Cele mai vechi amintiri sunt de pe la patru-cinci ani. Țin bine minte că mă străduiam să mă scol dis de dimineața, să fac focul într-o sobă mare și lustruită de mama, aduceam lemne, căram apa, dădeam de mâncare la animale și ce era mai crunt era faptul că plecam la cumpărături.


Totul era pe cartelă și stăteam la cozi la pâine și mai ales la mălai. Era atât de multă înghesuială încât mereu mi se făcea rău și leșinam, dar până la urmă îmi dădeau și mie mălai și mă chinuiam să vin cu el acasă. Acasă! Casa noastră era undeva pe deal aproape de liziera pădurii. Aveam ceva drum până acasă, mai ales că trebuia să urc dealul.


Toată copilăria am tot tânjit să mă mângâie și pe mine mama sau să mă laude că am făcut un lucru bun, dar mama avea mereu alte treburi mai importante, iar lucrurile mele bune erau pentru ea o nimica toată.


Niciodată nu am simțit ură pentru mama sau alte sentimente devastatoare, pentru că dacă nu zilnic, atunci aproape zilnic primeam bătaie. Se găsea pentru ce: ori că nu mâncam, ori că murdăream rufele, ori că mă luam cu joaca și uitam de toate.


Odată am lipsit trei zile de la școală ca să-mi treacă vânătăile după o bătaie de-a mamei. Mama nu avea o metodă de bătaie așa cum am auzit eu mai târziu la alții, ea înfigea degetele în mâinile mele sau pe unde apuca de nervi ce avea și răsucea în loc carnea și oasele de-a valma. Și din ce plângeam, de aia răsucea și strângea ca o menghină. Plângeam și mă văitam așa în sinea mea, să nu mă audă, că mă lua iarăși la cafteală. Îmi părea așa de rău că tocmai eu reușeam s-o enervez așa de rău, încât aș fi fost în stare de orice sacrificiu.


Mai târziu, când amintirile au căpătat culoare și miros în timp, am avut revelația de nedescris a mângâierii mâinilor mamei mele.


Am simțit pe obraji apăsat, greu, încet, alunecând degetele aspre, noduroase, deformate de apă rece ale mamei. A fost singura dată când am simțit și cu inima dragostea de mamă după care am tânjit atât în viața mea. Câtă dăruire, câtă revărsare de milă, de apărare, ce mai dragoste adevărată de mamă, neprelucrată, neascunsă. Și asta exact când aveam atâta nevoie.


Atunci aveam deja un copil, iar soțul meu, tatăl copilului meu, mă jignise și mă bătuse degeaba, și asta în fața mamei mele. Îmi părea așa de rău că e martora întâmplătoare a acelei scene, încât eram zdrobită, goală, neputincioasă.


Din ce mă gândeam mai mult, singurul liman pentru o rezolvare socială nu era decât divorțul. Divorțul de viața mea, de tot ce însemnă dreptul meu la viață, șansa mea.


Atunci am urat încă o dată ceea ce mai târziu avea să mă urmărească ca o ciumă: lupta cu prostia și sărăcia, lucruri pe care cred că nu le mai pot șterge cu nimic. Le recunosc oricând și oriunde, le știu toate semnele, toate efectele, le simt mirosul, culoarea, gustul.


Ele împreună pot deveni un ‘modus vivendi ‘care ți se lipește de inimă ca un noroi lipicios, ca un lut veșnic umed.


Este foarte greu și mai ales dificil să poți să fii și deștept și sărac.


În decursul vieții m-au lovit chiar frații mei, poate chiar mergând pe ideea necunoașterii mele și a lipsei lor de interes. Erau răi, egoiști, chiar mă credeau inferioară lor sau poate chiar așa eram? Câteodată, când oscilez într-o anumită privință sau în vreo amintire, iau jurnalul și verific adevărul și adevărul e că nu eram proastă, eram doar singură și săracă și ca elevă și ca studentă.


Slavă Domnului că m-a mângâiat mama până nu a murit și am apucat și eu să simt acea mare dăruire: dragostea.


Poate că și acum judec greșit. Poate ani de zile mama nu a avut timp, poate a avut alte priorități, poate chiar nu s-a putut manifesta, poate nu am simțit eu pentru că nu am putut, poate că tot timpul m-a iubit mama și eu nu m-am străduit să simt.


Mai târziu, mult mai târziu, când seara cobora cu viteză în viața ce mi-a mai rămas, am aflat că nașterea mea de fapt nu a fost dorită de mama și de nimeni, am fost un accident, tata era închis politic la Canal, toată familia noastră trebuia să fie deportată în Bărăgan, mama, o mătușă cu handicap de care avea mama grijă, și cei trei frați mai mari ai mei, iar în condițiile acestea eu mai lipseam să apar pe lume.


Ce rău îmi pare acum că nu am vorbit mai mult și mai sincer cu mama când încă eram de aceeași parte a pământului!


Acum aș fi curioasă să o întreb despre copilăria ei, despre adolescența ei, despre viața ei relațională. Știu așa de puține lucruri despre toți ai ei, despre universul ei. Părinții erau destul de în vârstă, bunicul mai avusese doua căsătorii înainte, iar cu Paulina avea să aibă nici mai mult nici mai puțin decât cinci fete, mama fiind a doua. Bunicul pleca în transhumanță prin munți țării și Balta Brăilei cu turmele de oi, era cioban, iar bunica se chinuia cu copiii într-o casă bătrânească cu garduri dărăpănate și nuc în curte, un nuc mare turcesc.


Îmi povestea mama despre ea că era frumoasă și interesantă când era mică, avea părul cârlionțat natural și era foarte atașată de mama ei pentru care avea multă considerație, respect și milă.


Prima amintire pe care și-o amintea era aceea când plecau din Săcele la Brașov cu căruța și la un moment dat s-a rătăcit tot uitându-se la vitrinele magazinelor luminoase și pline de jucării. Era în ajunul sărbătorilor de iarnă, era frig, frig vânjos de munte. Au găsit-o niște unguri care au și adus-o a doua zi acasă, spre bucuria și liniștea ei și a a familiei.


Apoi, mi-a povestit cum tatăl ei, bunicul, care era cu douăzeci și cinci de ani mai mare decât Paulina, bunica, a căzut din nuc rupându-și piciorul, iar apoi după un timp a și murit. Mai înainte de asta, în acel an sute de oi s-au înecat în Bălțile Brăilei, iar ungurii s-au retras cu toți banii lor depuși la băncile ungurești, astfel rămânând săraci lipiți cu toții. La 11 ani, aproape dezbrăcată, mama a trebuit să muncească la FISER, un patron sas care avea fabrică de covoare.


Povestea mama cât de frig și de foame îi era, iar cu bănuții câștigați cumpăra ulei, zahăr, pâine în casă, pentru că Paulina mai avea încă patru fete care pur și simplu mureau de foame. A fost o perioadă foarte grea, poate cea mai grea din viața ei. Muncea ore întregi și muncea bine, a reușit cu timpul să învețe și croitoria singură, o muncă care i-a asigurat pe timpul vieții un echilibru financiar, dar asta cu foarte multă munca, răbdare și bătaie de cap.


Bătaie de cap? Ce spun eu? Mama era ca un căpitan, iar în oastea lui intram și eu, bineînțeles.

De altfel, niciodată nu am putut ieși din oastea mamei, ea nu concepea că aș putea să fiu altfel decât ea și uite așa m-am rostogolit toată viață într-o revoltă interioară și într-o contradicție poluantă, căci una trebuia să zic și să fac în fața mamei și altul era războiul meu.


Cele mai rele erau duminicile când trebuia să mergem la biserică, căci da, mergeam duminicile la biserică, tata, mama și eu. Pe mine mă îmbrăca mama prima în alb toată și mă punea să-i aștept pe piatră. Piatra era un bolovan mare și alb care de când mă știu era în fața porții și străjuia intrarea în curte. La munte ploile erau dese și pe măsură ce spălau piatra o și albeau, iar ei inegreau gardul din lemn cu păcură că să nu putrezească.


Mama mă lasă că pe un fulg pe piatra, răgaz să se îmbrace pentru biserica și ei, apoi, cu un gest hotărât mama mă împingea înaintea lor pe cărarea zbicita de duminica spre biserica aducătoare de pace și armonie, dar și de rezolvarea tuturor problemelor. Și atunci să vezi cafteală. Tot spatele meu era negru de păcura gardului ud, chiar și fundele din păr făcute cu atâta migală și dăruire de mama. Și luam bătaie pe cocoașă, brusc, inconștient, continuu, nu mai avea săraca mama răbdare să mă mustre înainte sau să mă dojenească, trecea direct la atac, înfigea degetele în carnea mea și întorcea cu toți nervii ei.


La început nici măcar nu știam ce se întâmplă, dar până ce mama se mai liniștea pricepeam și eu că pesemne făcusem eu ceva, căci niciodată nu mă bătea mama degeaba. Nu o făceam niciodată special, inițial voiam s-o ascult total și să nu ies din cuvântul ei, dar totul ieșea prost.


La biserică nu aveam destulă răbdare, așa ca verișoara Flavia care era lăudată de toate neamurile pentru că își împreună atât de evlavioasă mâinile în rugăciune și nu se mai mișca. Ce mult ar fi vrut mama să fiu și eu ca ea. De câte ori nu mă dădea afară din biserică și mă bătea printre morminte! Indiferent de anotimp, fie vara sau iarna, indiferent pentru ce ieșeam afară pe poartă luam bătaie: ori că întârziam cu joaca la masă, ori că-mi murdăream aproape toată ziua hainele, asta se cam întâmpla cel mai des, din cauza asta chiar am urât culoarea albă a hainelor și cât am putut de mult în viața mea de mai târziu am ocolit-o.


Vara alergam la joacă, îmi plăcea enorm să mă joc în toate modurile, mă jucam cu atâta poftă și trăiam atât de mult jocul cu regulile lui, încât toată viața am transformat-o într-un fel de joc, într-o întrecere.

59 views0 comments

Recent Posts

See All