Jurnalul Magdalenei: Podul

Astăzi am stat mult în pod, undeva… Simțeam cu ardoare să văd lumea de sus și viața de sus și moartea de sus. Simțeam că sunt deasupra mea, parcă eram ființă în ființă, undeva, deasupra ființei.

Apoi am pipăit lucrurile din pod, vechiturile, scaune cu spătar care vor trebui reparate cândva, bucăți din tot felul de lucruri pe care le-am adus de la bloc aici la țară și pe care încă nici nu le-am mișcat din loc.

Mă uitam la ele că la niște adevărate părți din viețile noastre. Aș zice că acum sunt pregătită să refuz amestecuri în viața mea, risipiri, dar toate, absolut toate sunt purtătoare de amintiri. Pe lângă ele am râs, am plâns, am făcut planuri, am sperat.

Parcă atunci și ele erau vii. Acum parcă sunt cu adevărat moarte.

Dacă ar avea gură lucrurile? Oare nu mi-ar da dreptate?

Am strâns în pod saci cu haine care mai de care mai noi, mai vechi, haine pe care le-am ținut special să-mi mai întărească amintirile. Le mângâiam, îmi consumam amintirile și legam sacii la loc pentru data următoare. Simt că chiar va trebui să fac curat și pe lângă mine și mai ales înaintea mea. Dacă am reușit să fac ordine cât de cât în mine, poate voi reuși să eliberez drumul nostru. Doar să fiu pregătită.

Și apoi, toată copilăria mea am petrecut-o într-un pod, podul copilăriei! Acolo, în podul copilăriei, dădeam spectacole, făceam baloane de săpun, ne puneam măști, citeam doxurile lui tata, cântam din armonica lui, dormeam în fân și mai ales priveam lumea de sus. Viața. Mai ales viața! Din pod și lumea părea mai mică și cerul mai aproape.

Odată am adormit în gura podului la soare, mama avea musafiri, mă trimisese să-i aduc apă rece pentru șerbetul musafirilor, iar eu m-am urcat în pod și am adormit în gura podului la soare. Dar la un moment dat am căzut jos din pod, printre pietre, mai era jos capra de tăiat lemne și câțiva bușteni mai mari de lemne.

Ce tare s-a speriat mama care văzuse totul prin ușa crăpată a casei! Iar eu eram complet străină de orice sperietură sau durere. Mă bucuram nespus că-mi dă mama atâta atenție, dar chiar nu mă durea nimic. Oare dacă am fi pierdut apartamentul în somn ne-ar mai fi durut sufletul atât de mult?

Dacă tot ce e mai rău și dureros s-ar întâmpla în somn?

Dar ce e somnul? O stare între viață și moarte? Mai multă moarte?

Copilăria a trecut, dar un pic mi-ar trebui, doar un pic, s-o iau de la capăt. Am șaizeci de ani: trei sferturi somn, un sfert pod și restul viață.

Încep alt urcuș. Va fi urcușul pe poteca galbenă, vie, dreaptă. Am mers de cele mai multe ori la biserică pentru copii, acum va trebui să merg și pentru mine.

O să urc dealul morților și o să las în urmă totul, acest mare ocean verde și minunat care s-a numit viață, viața mea.