Jurnalul Magdalenei: Groparul

Groparul


Gabi era colega mea de bancă și locuia dincolo de biserică, la câteva străzi. De multe ori mă duceam pe la ea să mă joc, pentru că acolo erau mai mulți copii și mă lăsa și mama pe la ea, pentru că învăța bine, mai bine ca mine, tot timpul mă întrecea!


Într-o după-amiază am plecat la ea. Eram în vacanța de vară și aveam voie să ne jucăm mai mult. Curând s-a făcut seara, pe ea a chemat-o maică-sa în casă. D-abia atunci mi-am dat seama că se făcuse târziu și am plecat și eu spre casă, pe niște străzi, pe niște scurtături. Ajungând în dreptul bisericii, ce mi-am zis eu? Să scurtez și aici drumul și să o iau prin curtea bisericii. Biserica noastră avea și cimitirul în curtea bisericii și niște garduri zidite de jur împrejur ca o cetate. Porțile erau masive, făcute din fier, cu drugi ascuțiți la vârf și foarte înalte, încât nu era posibil să le sari! Nici atunci, nici mai târziu, nu am înțeles de ce se tot închideau porțile bisericii seara. Ce s-ar fi putut fura noapte din cimitir?


Am trecut de prima poartă și mă îndreptam pe poteca spre a doua care îmi scurta mie drumul destul de mult. Văzând luminile aprinse în holișorul bisericii, ce mi-am zis eu în capul meu? Să intru în biserică, că poate o fi vreo nuntă și să văd și eu mireasa! Zis și făcut! Deschid ușa bisericii și ce să vezi? Pe un catafalc, în mijlocul holului, zăcea un mort. Și nu orice mort. Era Nea Ion, groparul bisericii de care nouă, copiilor, ne era frică, iar atunci când trăia îl ocoleam de la distanță. Era solid mare cu capul anormal de mare, cu ochii bulbucați, însă grozăvia era că nu avea nas, ci avea două găuri în loc de nas! Și acum, nea Ion groparul era pus la rece în holul bisericii, pentru a fi înmormântat a doua zi.


Atât de tare m-am speriat de el, încât am închis încet, încet ușa holului, de parcă ar fi putut Nea Ion să se mai trezească, și am luat-o spre poarta principală, printre morminte, spre ieșire. Aș fi vrut să merg mai repede sau să alerg, dar nu-mi mai funcționa nimic de frică. Mergeam încet, cu pași egali, spre ieșirea din cimitir și toate mădularele îmi clănțăneau. Mi se părea că și eu le aud.


Am reușit să ajung la poartă și să pun mâna pe clanță, dar, surpriza mare: poarta era închisă. Mai încerc o dată, de două ori și nimic! Parcă îmi dăduse cineva cu maiul în cap. Nici nu mai puteam să judec. Ce să fac? M-am întors și, cu toată groaza mea, am trecut iar prin fața bisericii și a holului unde era depus mortul până la ieșirea din spate. Am ieșit din cimitir că o drogată, apoi am început să alerg ca din pușcă pe deal, până am ajuns acasă.


N-am putut să scot o vorbă toată seara, astfel încât mama, săraca, a crezut că m-am bătut cu cineva și m-a lăsat în pace. Doar a doua zi am putut să-i povestesc prin ce am trecut.


La un moment dat, când eram mult mai mică, a murit o verișoară de-a mea care stătea cu noi în curte, la casa veche. Luase un tratament greșit. Era cu vreo trei ani mai mare ca mine. Toată lumea era supărată și tristă numai noi, copiii, atunci când ne lăsau să stăm cu moarta, o controlam să vedem cu ce este îmbrăcată și să vedem dacă are chiloți pe ea. Ne-a prins mama, ne-a bătut și nu ne-a mai lăsat prin preajmă.


biserica-cu-cimitir-din-Sacele-Brasov
Biserica cu cimitir din Săcele, Brașov

10 views0 comments

Recent Posts

See All