Ja și Noa. O întâmplare cu sfârșit nescris.

Când Ja și Noa s-au întâlnit s-a făcut dintr-o dată primăvară. Era un anotimp la care nu mai ajunseseră niciodată până atunci.

Apa curgea lin și susura, aerul nu era nici prea cald și nici prea rece, cerul nu era nici prea sus și nici prea jos, culorile se nășteau la nesfârșit unele pe altele ca într-o cascadă, bucuria vieții țâșnea din fiecare fir de iarbă devenind ba fluture, ba pasăre, ba vreo viețuitoare nemaivăzută până atunci și totul avea sens.

- Oare cât va dura această primăvara? E ca un vis.

- Nu mai mult de o vreme, ca toate de pe aici.

- N-aș vrea să se termine. Dar tu?

- Eu nici atât, caut oaza asta de când străbat acest necunoscut.

- Doar o rotație, nu mai mult, ești de acord?

- Cât apa curge, nu simt niciun dezacord.

- Să fie nouă zile, ca să știm cum stăm.

- Nouă să fie, hai să ne bucurăm.

În ziua a doua a apărut o stea. Dezbrăcată în noapte, dansa și cânta. Ja a roșit și s-a bâlbâit, Noa a râs, și-au aruncat hainele, s-au prins de mână și s-au luat după ea.

- Apoi ce va fi?

- N-am ajuns acolo, dar cred că vom ști.

- Ha! I-a uite! Un car mic.

- Stai, stai, tu vezi? E și un meteorit!

- Ce frumos râzi, parcă mă învii.

- Și ce ochi ai tu, ca și când te-aș ști.

- Ne-am mai cunoscut?

- Nu știu aici, poate în trecut?

În a treia zi noaptea n-a venit, doar dimineața și un neîntrerupt răsărit.

- Cine ești tu azi?

- Cine vrei să fiu?

- Uite un ceainic magic.

- Vrei să fiu Aladin?

- Am o dorință, dar nu știu dacă puteți, după cum vă văd…

- Dar cum mă vedeți? Vă rog, nicio dorință nu se naște-n gol.

- Încerc să vă cred, dacă ați putea...

- Vă ascult. Stați, mă apropii, ați spus cumva ceva?

- Vreau să vă dansez.

- Poftim?

- Ca Șeherezada.

- Nu invers era?

- Întrebarea e: îmi veți rezista?

- Ah…

- Aha.

În a patra zi noaptea s-a încins și aburi fierbinți au dansat în lume până la răsărit.

- Un vis din care nu m-aș mai trezi.

- Și dacă e realitate? Nu ai vrea să știi?

- Aș putea vrea, dar cum i-am supraviețui?

- Nu știu... fără a ne îndoi?

În a cincea zi, timpul s-a oprit, apoi a clipit, pendul din soare s-a făcut și toate s-au întors în loc pentru a privi.

- La noi se uită tot?

- Așa pare a fi.

- Să facem ceva?

- Altceva decât a fi?

- E doar a cincea zi.

- Am ajuns prea repede?

- Vrei să spui ceva?

- La a noua zi.

- Nu cred că înțeleg.

- Eu cred că știu și știi.

Cerul s-a sucit cu trei grade la dreapta și norii au alunecat topindu-se într-o baltă.

- E magic aici, dar aș mai căuta.

- Este, da, eu aș mai sta.

- Nu-ți aud respirația.

- Nici eu pe a ta.

- Știu ce simți acum.

- Și eu știu că știi.

- Ai vrea o zi în plus.

- Iar tu una în minus.

Păsările s-au oprit din zbor și aripile lor s-au făcut una cu pomii și mai apoi izvor într-un tablou dintr-o cafenea pe acoperișul căreia, frumoasă ca focul, o țigancă inima-și cânta.

- Cât de frumoasă e!

- O vrei și pe ea?

- Viața cu tine, despre ea era.

- Ceva mă apasă, nu te supăra.

- Nu ne grăbea nimeni, timp mai era.

- Privește cerul, începe vara mea.

- Vrei să te întorci, am înțeles.

- Vreau, nu știu de ce, nu are sens.

- Are într-un fel, să știi că înțeleg.

- Nu te doare că nu-ți dau de ales?

- A fost adevărat, recunoștință port.

- Îți mulțumesc și eu, dar nu mă mai întorc.

- Nu te mai întoarce, e bine și așa.

- Am trăit aici, pe tine și tot ce mai era.

- Pe asta nu m-aș grăbi s-o zic chiar așa.

- Las ușa deschisă, poate mă întorc.

- Pot multe, orice, dar în curent nu pot.

- Adio, atunci. Încotro de aici?

- Azi dansez cu ea, pe acoperiș.

- N-aș fi plecat, dacă aș fi putut.

- Să-mi dai tot fără să te fii pierdut?

- Cum poți să mă știi! Tu cum ai putut?

- Mi-a fost frică, dar nu m-am temut.

- Cum să dai tot rămânând întreg?

- Crezând că se poate, nu e suficient?

Când Ja și Noa s-au despărțit cu patru zile înainte de primul sfârșit s-a făcut iarnă și a viscolit, iar pe când în Noa focul îngheța, jăratecul din Ja o furtună pornea.

Cinci anotimpuri au trecut până când Ja și-a putut auzi inima bătând.

- Oh, Doamne! Nu poate fi adevărat.

- Că te-ai îndrăgostit sau că te-ai înșelat?

- Știa, știa, acum știu că știa.

- Când a putut cineva vreodată forța dragostea?

- De ce nu m-a oprit?

- S-a dat la o parte, să te poți afla. Nu asta ai vrut?

- Am vrut, dar nu așa. Să fii rămas cumva, pe undeva, să…

- Să se piardă tot pentru totdeauna?

- Te iubesc. Cât aș fi vrut să am curaj să-i spun!

- Dar nu ai recunoscut și asta e acum.

- Cum să mă duc să-i zic după atâta timp?

- Îndrepți ce ai greșit sau pierzi până la sfârșit.

- Și Tu? Ne lași așa? Cât să mă mai rog de Tine ca să faci ceva?

- Mândria sau iubirea? Alege sau inima ta doar în genunchi va sta.