Încep să mă îndrăgostesc de algoritmi, iar asta îmi schimbă ideile despre film, iubire și relații.
Suntem piese într-un puzzle. Dacă mă încadrez într-un anumit algoritm, atunci e timpul să plec. Este greu ca jucător de baseball, chiar este, nu știi prea multe, dar trebuie să joci în continuare. - Eddy Alvarez
Nu ti se pare că toți suntem jucători de baseball?
Algoritmii vieții mele s-au schimbat peste noapte la începutul anului, lucru care mă întinde ca pe o gumă de mestecat și îmi pune mai bine ca niciodată la încercare ceilalți algoritmi, capacitatea de rezistență și de adaptare. Mă salvează însă, ca întotdeauna, algoritmul meu de shape shifting, capacitatea de a lua culoarea și forma adversarului sau a adversităților în situații extreme sau de pericol, un mecanism reflex de supraviețuire din dotare, lucru care invariabil m-a scos prin gămălia acului în cele mai critice situații, dar și lucrul care cred că îi sperie pe oameni cel mai rău la mine și care în același timp scoate multe adevăruri din ei la suprafață, pentru că întotdeauna, când pică voalul și devin vizibilă și devin vizibili, au convingerea că aș face ce ar face ei dacă ar fi în locul meu, lucru care până acum nu s-a întâmplat niciodată sau nu cum pariaseră. Bun sau rău, asta mai vedem. Aici și dincolo.
Probabil nu m-aș fi întâlnit cu cele mai neplăcute si inconfortabile adevăruri din algoritmii mei și ai oamenilor dacă propriul meu algoritm n-ar fi avut câteva linii de cod bușite. Dar între timp le-am reparat rescriind narativa, iar de atunci vederea mi-e mai clară și asta cred că mă ajută deja să economisesc cantități considerabile de timp și energie vitală, dar și să navighez cu o precizie mai bună printre încercările din ultima vreme ale vieții care m-au plasat prin natura lor pe o sârmă extrem de subțire, de fragilă și de mișcătoare în același timp.
Aveam 27 de ani când am încărcat primul meu videoclip pe YouTube. Aveam o diplomă de master și conduceam o mică afacere. Avusesem locuri de muncă bune și slujbe proaste, eram destul de sigur în ceea ce privește identitatea mea și înțelegeam cine sunt. Când audiența mea sau algoritmul au vrut să fiu ceva, am știut cu o masură destul de sigură dacă vreau să fiu acel lucru sau nu. - Hank Green
Deși în unele zile simt că voi dispărea pur și simplu undeva în văzduh, nu am cum să nu admit că am o plăcere absolut dementă în a mă extrage din piroanele de pe crucea vieții în care nu de puține ori sunt bine bătută de algoritmii întâmplărilor și uneori și de algoritmii oamenilor obsedați de a-i controla pe alții mai mult decât de a-și controla propriul comportament și destin, în capul lor algoritmul 1.0 care le guvernează comportamentele dând o eroare totală, făcându-i să creadă că aceste două strategii de viață sunt sinonime. Până trec de punctul durerii e uneori mai complicat, respectiv până reușesc să activez butonul resetării, apoi simt că tot ce m-a îngropat e un mizilic, în felul ăsta declanșând noi începuturi mult mai repede, prin simplul fapt că integrarea e mult mai rapidă.
Simt că strămoșii mei n-ar fi jucat niciodată jocul vieții pe algoritmul ăsta pe care puțini pariază și nu mă mir, s-a văzut într-un șir suficient de lung de generații și cercuri cât să nu mă convingă că merită strategia lor. Niciunul n-a murit viu, toți au murit cum au trăit.
Așa că în modul cel mai natural algoritmul meu m-a condus din prima pe o altă rută sub sloganul “mai bine în necunoscut fără răul cunoscut”, făcându-mă să mi se rupă complet firul ori de câte ori văd în viețile multor oameni, dar mai ales ai celor din familie, celălalt slogan, ăla popular, “rău cu rău dar mai rău fără rău”. Două practici și strategii diferite de viață care duc oamenii pe drumuri diferite și la rezultate diferite. Poate nu se exclud reciproc, dar nici la aceeași masă nu pot sta. Și durerea și plăcerea își au rădăcina în același loc din creier și nici ele nu pot sta prea mult împreună.
Algoritmul Google a fost o dezvoltare semnificativă. Am primit e-mailuri de mulțumire de la persoane ale căror vieți au fost salvate prin informații de pe un site medical sau care au găsit dragostea vieții lor pe un site de întâlniri. - Tim Berners Lee (inventatorul World Wide Web)
Mi-au rămas mai puțin de patru săptămâni până să-mi termin, trimit și retușez teza de disertație pentru absolvirea masterului și cum în unele chestii am obiceiul de a mă gândi și răzgândi mult înainte de a executa, am senzația că n-am nicio șansă să termin în timp util. La mine gânditul durează mult, execuția merge unsă. Dacă întrebarea “să fie sau să nu fie și doctoratul și dacă da, unde?” nu m-ar fi zgândărit de o lungă vreme, probabil nu-mi băteam capul și nu o lălăiam atât. Încă nu m-am decis pentru anul ăsta, nici nu știu dacă m-aș încadra pentru toamnă acum, am văzut că trebuie să dau bibliografia cu nu știu cât timp înainte, dar am decis să las poarta deschisă creându-mi o teză care în primul rând să mă ajute pe mine în orice fac și pe oriunde ajung și să-mi ofere mai multe opțiuni, la orice moment mă voi decide sau va apărea oportunitatea.
Îmi prețuiesc timpul mai mult ca orice, am investit 2 ani în extra-școlarizarea și eligibilitatea mea in acest nou domeniu și nu am vrut să închid inelul ăsta de cerc oricum. A fost un timp în care am tranzitat intenționat în zodia broaștei țestoase și mai apoi a cămilei, nu doar datorită circumstanțelor, dar și pentru că m-am autoprovocat de o vreme să nimeresc orice țintă vreau sau pică la sorți din prima încercare, respectiv să muncesc cât mai puțin, adică mai inteligent sau și mai inteligent decât mă auto-obișnuisem.
Mi-am ales o temă care nu era în planurile și listele mele, iar acum stau să mă întreb de ce nu era, fiind lucrul de care aveam cea mai mare nevoie și care îmi va folosi în orice, dacă cine știe cum filmul se va dovedi că e doar parte din drumul meu, nu și destinația sau forma în care credeam inițial că va fi. Știu de ce. Pentru că e profund inconfortabilă, în tema mea algoritmii fiind protagoniștii, iar experimentele mele ca să o pot formula și structura cum eu însămi am avut întotdeauna nevoie, nefiind de specialitate, mi-au impus demontarea filmelor mele. Abia ce le montasem.
Stăteam așa și mă uitam la ele de o vreme destul de lungă, foarte mulțumită de ce mi-a ieșit din prima încercare, le-am învârtit pe toate părțile, căutând să-mi aliniez tipul de energie, inteligență și aptitudini pentru următorul pas, așa cum credeam că îl voi face, când într-o zi mi s-a dus glezna într-o parte și am zis: fuck it! Trebuie să le demontez cadru cu cadru pentru că mai e ceva ce am pus în ele și nu știu ce. Ca atunci când îți cauți un tricou pe care ți s-a pus pata și întorci toată casa pe dos pentru a-l găsi, iar lumea zice că nu mai ești sănătos la cap, dar ție nu-ți pasă.
Am rupt câteva segmente (m-am și mirat că am avut de unde să rup atâtea cursive; și nu le-am pus pe toate), le-am reeditat si translatat în format vertical și apoi le-am postat pe Tik Tok, Instagram Reel și Youtube Shorts cu diferite frecvențe și durate să înțeleg cum funcționează algoritmii fiecărei platforme pe propriul ADN și cum trebuie să-mi gândesc în viitor scenariile și filmele, strategia de conținut video în general, eventual reeditarea materialelor existente sau a unor părți din ele. Conturile pe rețelele mele sociale sunt ca noi, iar conținutul meu video publicat pe ele e nesemnificativ sau neoptimizat, dar și așa, cu o mână de oameni în ele, fragmentele au prins suficientă aderență din perspectiva vizibilității și a descoperibilității, m-am conectat cu oameni noi, am mai făcut o vânzare și altele din zona asta. Pentru un experiment inconsistent pe care l-am desfășurat în 2-3 zile (după ce jumătate de an am fost absentă, iar mai înainte semi-prezentă), ca sa testez lucruri, să verific niște ipoteze și teorii, cifrele sunt bine, mai ales că nu aveam nicio așteptare și focusul meu era pe alte aspecte. Oricât de greu sau incomod ar fi ceva de învățat sau de făcut, ce m-a fascinat întotdeauna nu sunt rezultatele, sunt efectele secundare și factorii aleatori, iar în materie de conținut video faptul că nu știi niciodată ce fragment de conținut schimba toată ecuația sau te ia prin surprindere cu evoluția sau involuția lui.
În căutarea asta mi-am recentrat si șlefuit tema și unghiul de abordare. Stăteau în prima mea intenție și în primul instinct pe care le-am avut când am făcut filmele și pe care nu mi le-am putut aminti cu claritate decât demontând tot până la ultima piuliță. Restructurarea asta mi-a reformatat creierul la fel cum mi l-a reformatat și contabilitatea pe vremea când o învățam, iar mai apoi scenaristica și editarea video. Științe și domenii care lucrează cu biți de informație, minuțioase, înnebunitoare uneori și distincte prin faptul că până nu finalizezi ce faci punct cu punct nu există niciun moment care să nu fie torturant, prin simplul fapt că nu poți respira, nu poți spune "ha! am ajuns la un prim liman și pot în sfârșit să am o vedere mai bună de ansamblu."
Nu pot nici să confirm, nici să infirm că, dacă ați introduce date într-un algoritm pentru „construirea actorului perfect”, l-ar produce pe Brett Goldstein. - Brendan Hunt
Nu credeam să mă îndrăgostesc de ceva atât de neplăcut de citit, de învățat și de translatat într-un limbaj mai accesibil. Doar chimia m-a mai făcut să mă simt atât de torturată, iată ceva de nepătruns pentru mine, nu cu rațiunea cel puțin. Dar cu rațiunea era necesar ca să trec clasa, eram la real, nu la uman unde toți erau trecuți din oficiu. O altă rătăcire, pentru că eu eram de fapt o corcitură între real și uman, fără o dominantă, ceea ce nu știu dacă mă face cu adevărat mediocră sau îmi dă cu adevărat un avantaj în navigație.
Dacă țin cont de soluția mea din 2017 pentru umanizarea experienței digitale a consumatorilor prin care am făcut o aplicație, prea adictivă până și pentru mine prin modul cum am gândit arhitectura algoritmilor și capitolul user experience, aș zice că am depășit măcar cu un punct mediocritatea, mai ales că era pentru industria americană, competitivă prin definiție. Nu știu adevărul nivelului meu de mediocritate, am văzut că oscilează, uneori chiar abrupt, asta nu m-a încurcat niciodată să-mi încerc norocul si să exersez cum am văzut că-i încurcă până la paralizie pe alții mai obsedați de propria imagine, dar știu că atunci am câștigat suficient cât să trăiesc liniștită o jumătate de an pe insulă, suma cu care mi-am cumpărat timp ca să continui să fac ce îmi place și să mai învăț.
Ca să nu mă simt vinovată pentru că m-am folosit de algoritmii seducției pentru a construi un design atractiv, distractiv și profitabil, m-am consolat cu ideea că am pus acolo o componentă suficient de puternică privind cunoașterea de sine, aplicația returnând utilizatorului date ca într-o oglindă despre propriul său comportament, ajutându-l astfel să-și optimizeze foarte bine planul financiar și material al vieții și să își atingă obiectivele (a fost o aplicație de mobile banking pentru un trust bancar). Cum va abuza utilizatorul de interfața ei și câte obsesii vor țâșni din el la suprafață sau va dezvolta ține de alegerile lui personale. Atunci mi-am dat seama cel mai bine de aplicabilitatea industriei de divertisment și de jocuri în celelalte industrii și de magnitudinea diferențelor pe care le pot face.
Iar dacă mă uit și mai înainte de aplicația asta, tocmai ce mi-am deschis fișierul cu soluții câștigate și necâștigate (7/70), constat că în majoritatea am lucrat cu algoritmii clientului, respectiv majoritatea sunt modelate pentru umanizarea tehnologiei, a experiențelor digitale ale consumatorilor sau sunt strategii și aplicații de conectare și integrare a tehnologiilor. La statistica asta personală din zona asta de portofoliu nu mă gândisem până azi. Așa îmi mai văd și eu tendințele și dominantele.
Așadar, atât de străină de algoritmi se pare n-am fost, nu în ultimii 12 ani cel puțin, deși nu i-am studiat niciodată și nici să-i construiesc prin programare nu știu, limbajul programării fiind ca araba pentru mine. Dar programarea nu a fost niciodată necesar să o știu, ceea ce a fost esențial a fost să știu sau aflu prin cercetare sau experimentare ce să le cer sau să le spun să programeze. Despre asta a fost vorba în problemele pe care companiile și guvernele le publică spre rezolvare pe platformele de inovație deschisă, mă refer la cele pe care eu le-am putut accesa cu aptitudinile mele ca generalist, denumirea mea în alte industrii, și în cea a filmului până la urmă, regizorul și producătorul prin definiție sunt generaliști, ba chiar și scenariștii și editorii dintr-o altă perspectivă.
Sincer, motivul pentru care m-am alăturat MENSA este pentru că mă întâlneam cu un tip la acea vreme care vorbea cinci limbi și putea rezolva un cub Rubik literalmente cu ochii închiși pentru că este doar un algoritm. - Margaret Wertheim
Îndrăgostirea mea chinuitoare de algoritmi m-a dus cu gândul la obiceiurile altor culturi unde dacă te-a văzut cineva că te-ai ținut de mână sau că te-ai sărutat cu nu știu cine, gata, vorba zboară cu viteza sunetului și familiile te marită/însoară cu străina/străinul de care nu-ți mai rămâne decât să te îndrăgostești cu timpul, ceea ce deseori, culmea, se întâmplă. Până la algoritmi n-am înțeles niciodată această practică de viață.
Dar iată, că unii știu de când hăul că în oameni există și algoritmii îndrăgostirii cu timpul, nu trebuie musai să fii îndrăgostit de la început, ba chiar încep să am senzația că atunci când arzi de la început la toate capetele, arzi mai repede asemănările și-ți iei țeapă pe termen mediu și lung, pentru că pierzi apoi multă viață luptând cu diferențele și concilierea lor, în rarele ocazii când se și reușește. Statistica e suprapopulată de relații chinuite, nefericite, expirate sau complet ratate. Îndrăgostirea prea repede pare a fi un algoritm care aruncă omul în conflicte interioare pentru că îl împinge natural la încălcarea principiilor, implicit la înecarea în vinovăție si/sau disociere, fragmentare, forma prin care omul nu mai este unitar, pierzând mult "combustibil", deoarece nimeni nu poate supraviețui într-o mare de diferențe și distanțe la care ai impresia că e prea târziu pentru a mai renunța sau în care ai investit prea mult pentru a nu ezita atunci când începi să-ți pui problema tăierii cordonului și a transformării.
Nu urmăresc pe nimeni. Răsfoiesc orice îmi trimite Instagram. Îmi place să-mi păstrez algoritmul pur, așa că dau întotdeauna like doar la imaginile de artă. Este o gaură de iepure pentru mine pentru că sunt un voyeur total.- Marilyn Minter
Și în online, ca să înțelegi mai bine ce fel de semnale să trimiți algoritmilor, cum să-i exploatezi în favoarea ta și ce fel de strategii de conținut si de marketing digital să construiești pentru a-i stimula, dincolo de date și studiile de caz, totul este un experiment și un proces continuu de încercare și eroare, rafinare, reciclare, remodelare, reutilizare, în cele din urmă ajungând să constați că, în modul cel mai ironic, algoritmii sunt mult mai umanizați decât e omul atunci când vrea să vândă o altă imagine celorlalți decât ceea ce este, o încercare care oricum nu e sustenabilă pe termen lung, și că tot ce trebuie să faci e să fii stabil, dacă nu poți și autentic, pentru că ei sunt suficient de bine echipați cât să știe când nu ești ce pretinzi și să-ți taie raza de acțiune. Pentru simplul fapt că nu cu ei interacționezi de fapt, ci cu oamenii, algoritmii fiind doar niște facilitatori si conectori.
Algoritmii sunt antrenați să învețe continuu comportamentul uman în scopul ultra-personalizării experienței digitale a oamenilor, marile războaie ducându-se azi pe “ochii” utilizatorilor online, pe atenția noastră. Ce vedem, la ce oră, când intrăm, când ieșim, când facem pauză, când ne mutăm în altă parte, unde, unde mutăm mouse-ul, pe ce dăm click, de câte ori, la ce trigger și mii de date culese despre comportamentul nostru online, cadru cu cadru, în fiecare secundă, de la fiecare utilizator din cei peste 4 miliarde de oameni conectați la antena de net. Totul pentru a ne cuceri atenția aici și acum pentru cât mai mult timp posibil, la celălalt capăt al firului fiind stimularea vânzărilor (și) prin livrarea de reclame.
Primul cuvânt dintr-un titlu. Prima secundă dintr-un videoclip. Prima propoziție dintr-un text. Atât avem la dispoziție pentru a semnaliza algoritmii să ne împingă conținutul înainte sau să-l îngroape. Ce scriem, ce vrem ca oamenii să știe, ce mesaj vrem să transmitem. Și dacă am fi cinstiți cu noi înșine, tot atât ne ia și nouă să decidem dacă să dam sau nu click pe un text, videoclip, reclamă sau profil online. Diferențele dintre noi și algoritmi nu sunt atât de mari la nivel comportamental. Legătura dintre creativitate și algoritmi e directă.
Așadar, dacă algoritmii sunt atât de atenți și vigilenți la fiecare respirație și mișcare a noastră ca să ne facă să petrecem cât mai mult timp pe un website, i-am putea asemăna cu ușurință cu un îndrăgostit sau îndrăgostită lulea de noi. Unul/Una care nu doar vrea să-și facă de cap cu noi într-o aventură, ci unul/una care și depune toate eforturile pentru o relație benefică de ambele părți pe termen lung și nu are fobii de angajamente, cu bune si rele, doar înainte, ne îmbunătățim împreună și separat pe drum.
Când cineva îți pune oferta și miza asta pe masă, oricât de neîndrăgostit ai fi încă, parcă nu-ți vine prea natural să o respingi din prima. Parcă ai mai observa-o un timp până să iei o decizie care va declanșa un nou set de acțiuni și circumstanțe pentru care poate nu ești cu adevărat pregătit încă.
În cazul algoritmilor cu atât mai mult nu-ți vine să le respingi oferta pe negândite, pentru că e parte organică din realitatea viețile noastre, iar lumea pe care am vrut mereu să o cucerim sau la care vrem să ajungem este profund conectată la mediul online și sculptată de acesta. Azi totul este digitalizat și toți suntem conținut pe internet, toate drumurile trec prin universul online, iar cele mai multe poteci care duc la porți deschise pe aici sunt.
Ca neîndrăgostit, ba chiar și ca unul care respinge virulent algoritmul îndrăgostit de tine, nu-ți rămâne decât să joci cartea saltului credinței și să speri că te vei îndrăgosti și tu de el pe drumul învățării. Iar dacă nu te vei îndrăgosti, deși te-ai chinuit, îl vei învăța suficient de bine cât să poți evada sau să-ți construiești o altă rută pentru scopurile tale.
Am o problemă reală acum când intru pe Netflix: îmi ia o jumătate de oră să aleg ceva. Trebuie să descopere ceva, indiferent dacă este algoritmul lor... Poate dacă l-ar fi organizat ca un magazin video: „Will Ferrell recomandă acest film” sau „Jennifer Lawrence recomandă aceste 10 filme”. - Rob Huebel
Relația cu algoritmii este ca relația cuplurilor de putere, ori construiesc împreună un imperiu, ori se distrug reciproc sau tot ce au construit împreună. S-au ridicat si prăbușit lumi din astfel de cupluri.
Relația cu algoritmii este și ca relațiile de iubire. Ori câștigă amândoi, ori pierd amândoi. Nu e un joc care să permită vreunuia să rămână în vreun avantaj de cealaltă parte a barierei. În esență tot relație de putere e și relația de iubire, iubirea însăși fiind cea mai mare putere de care am auzit noi pe Pământ.
Algoritmii sunt și ca ființele extraterestre din filme, că din realitate nu știu cine poate spune. Te fascinează, poate te și atrag în mod bizar precum ființele din Avatar, punându-ți tot ce ai ascuns de tine la încercare și la îndoială, dar dacă ar fi să fie reale n-ai vrea să fii cu ele pentru că sunt mult prea greu de pătruns, nefamiliare și imprevizibile, adică necontrolabile, iar asta te sperie mai rău decât te atrage, pentru că versiunea 1.0 a algoritmului care suntem e mai terifiată de ce poate pierde decât ce poate avea si pentru că naște o întrebare care-ți creează mult disconfort mai înainte să ajungă din gând în cuvânt: cine știe ce voi afla despre mine?
Mai bine spus: dacă ceea ce voi afla despre mine contravine tuturor ideilor și credințelor mele de până acum, iar asta înseamnă să-mi schimb radical toată viața? În subtext, să mi-o invalidez. Sau și mai adânc în subtext: să pierd tot ce am făcut până acum. Mai bine nu, să rămână totul cum era, neschimbat, de neschimbat și neschimbabil. Lasă că fac lucrurile cum știu eu, a funcționat o dată, va mai funcționa o dată.
Nu va mai funcționa o dată încercând la fel, pentru între timp tu ai mai îmbătrânit cu 5, 10 sau 20 de ani, pentru că lumea se schimbă în timp real, și singura opțiune disponibilă este să ne activăm algoritmul deschiderii și al elasticității pentru a ști și noi cum să ne schimbăm odată cu ea. Ca și în relații și în familii, reușesc doar cele în care oamenii se schimbă împreună și nu separat.
Rezistența în numele tradiționalismului de acum 50, 100, 5000 de ani sau în general e de prisos, e viață consumată degeaba. Această gândire rigidă este algoritmul omului care nu știe că este un algoritm, din nevoia de a fi special fără să facă nimic în mod deosebit sau aflat în poziția de a învăța mai mult decât ar fi fost dispus, înfricoșat doar la ideea transformării. V1.0. O știu medicii, o știu oamenii de știință, o știu manipulatorii și prădătorii, doar omul sedus de el însuși și în căutare perpetuă de validările, laudele și aplauzele străinilor care habar n-au cine e, în timp ce performează continuu un singur număr, mereu același, nu o știe.
Astăzi, orice luptător "conservator" pentru tradițiile, valorile, visurile și lucrurile în care crede și pe care dorește să le conserve și să le perpetueze nu mai câștigă teren dacă nu învață cum să utilizeze și să exploateze instrumentele vremurilor. Azi ele sunt algoritmii. Iar algoritmii sunt aici ca să rămână. Poate cândva, prin suficient de multe războaie și catastrofe naturale omenirea va reveni la epoca de piatră la care mulți nostalgici care nici măcar n-au trăit atunci visează, culmea, pe Facebook, dar cei mai mulți dintre noi nu vom prinde acest scenariu plictisitor și ne găsim în situația de a găsi soluții pentru viețile și visurile noastre aici și acum.
Algoritmii nu fac o treabă prea bună în a-și detecta propriile defecte. - Clay Shirky
În altă ordine de idei, propunerea de sport spațial al lui Michael Ricciardi (prietenul meu din Seattle cu care nu m-am întâlnit încă niciodată), “Zero Gordian”, împachetată de mine într-un format media animat (primul din viața mea, cel cu care ulterior am făcut și filmul de scurtmetraj “Sunmoon”) a câștigat alături de alte 4 propuneri competiția Space Games Challenge #EqualSpace lansată în 2016 de Space Games Federation. Asta înseamnă că mai curând decât știm să ne imaginăm, cei mai norocoși dintre noi vor putea face sporturi în spațiu și că nu e departe scenariul ca o parte a Jocurilor Olimpice să se mute curând în spațiu.
Poate ar fi timpul bun să încep și eu să mă mai mișc mai mult, ca să fiu pregătită, dacă prind ieșirea asta din lume măcar o dată. Pe Marte mi-am trimis numele împreună cu niște milioane de oameni acum niște ani, ca în caz că dispare Pământul, extratereștrii să găsească urna cu voucherele și să știe că undeva, cândva a existat o populație. A avut NASA o chestie (și) de marketing când a plecat pe Marte nu mai știu ce robot în prima lui misiune de cercetare pentru colonizare.
Mare bucurie mi-a făcut vestea asta astronomică sosită zilele trecute și mi-a arătat mai mult ca orice și ca oricând cât de mult contează să facem ce putem, de unde suntem și cu ce avem la îndemână. Ce bătaie lungă avem de fapt. Mai mult decât atât găsesc fascinant cât de pivotali putem fi la nivel individual în scrierea unor capitole complet noi din istoria omenirii. Și în povestea asta algoritmii au jucat multe roluri importante, uite asta e un lucru pe care acum, când scriu, îl realizez mai bine. Un timp de 6 ani, ani împachetați într-o mie de evaluări, nu știu câte alianțe lucrative în lipsa banilor și o pandemie cu propriul ei algoritm stricat, atât a durat ca propunerea lui Michael să treacă de toate filtrele și algoritmii timpului și ai oamenilor.
Eu, de sub copacul meu, nu pot decât spera că îmi voi termina teza la timp, împotriva a ceea ce-mi arată algoritmii pronosticurilor, în noaptea asta tocmai ce am deconstruit-o și restructurat-o de bine ce sunt contra-timp și strânsă cu ușa de obligațiile de job și circumstanțele mele familiale, pentru că procesul ăsta de îndrăgostire autoindusă mi-a făcut mintea tăiței cu volumul zdrobitor de informație, în plus m-am plictisit să stau să tocesc.
Relația mea cu algoritmii a devenit un pic toxică în faza asta de atâta stat împreună fără alte forme de divertisment. Ne trebuie o pauză. Probabil vacanța mea restantă de o sută de ani. Prin mijlocul toamnei, ca neoamenii. Cine mai știe? Pe Facebook am văzut că oamenii pleacă în destinații, se distrează, o ard prin oraș pe la tot felul de evenimente. Ca în fiecare vară. N-am avut niciodată nevoia asta în felul ăsta, algoritmul meu pentru chit-chat și convenții sociale e redundant rău și nici aglomerațiile și grupurile nu-mi priesc, dar nici ca mine (din ultima vreme). Pe ultimul minut dacă scap și e perfect.
Ultimul minut e unul din algoritmii mei din oficiu și nu m-aș mira, și dacă termin lucrarea în timp util, un subiect cu care am reușit până și pe mine să mă plictisesc de când am acest scop, oricât de interesant l-aș găsi, să pățesc ca la admiterea la master sau ca la examenul de licență din facultate și să nu aud alarma de trezire. Dimineața nu mi-a stat niciodată în fire, iar la chestii birocratice de multe ori era să-mi distrugă viața.
Pe acest algoritm l-am numit algoritmul imbecilității. Imbecilitățile mele au același algoritm ca cel al calităților și puterilor. Dacă cu unele fac din rahat bici, cu celelalte fac rahatul praf.
Altfel...
Oricine, de la cel mai neștiutor amator la cel mai bun criptograf, poate crea un algoritm pe care el însuși nu îl poate sparge. - Bruce Schneier