În mintea mea era o ființă formidabilă, în realitate se simțea ultimul om, profund rănit de mine.


Târziu am aflat și eu două mari adevăruri în fața cărora nu poți câștiga niciodată ca om de rând: când te desparți, în viața celuilalt domnește din amintirea ta doar răul în golul care rămâne, iar când mori doar binele.


Primul adevăr l-am aflat din singura mea plecare în care a primat conștient (mai) binele celuilalt în egală măsură ca și al meu, cea mai grea alegere din câte mi-au fost date în viața asta, iubindu-ne. Al doilea adevăr l-am aflat nu pentru că sunt singura din istoria omenirii care a murit și a înviat, ci prin mama când a murit tata, Dumnezeu să-l ghideze mai bine pe lumea ailaltă, ziua când ea s-a prăbușit, deși nu mai erau împreună de 20 de ani, deși ea se mai măritase între timp de două ori și deși îl detestase din rărunchi toată viața pentru câte răni și dureri i-a pricinuit.


Ei fiind din specia de oameni care simt cu religiozitate fanatică că dacă își îngăduie să fie fericiți și dacă-și exprimă sentimentele deschis prin cuvinte frumoase vor muri pe loc de rușine, vină și alte credințe limitative și programări ale minții executate aproape perfect de dogmele religioase și comuniste mutante cu care și generația mea e contaminată într-o măsură încă mare, nu mi-e clar dacă mama s-a prăbușit atunci dintr-o iubire nemărturisită sau nemanifestată niciodată sau pentru faptul că dispărând-i obiectul urii, i-au dispărut și toate scuzele pentru neadaptare și nefericire. Înclin să cred că amândouă, doar că în planuri diferite ale ființei.


Devenind suficient de înțeleaptă în unele zile cât tata să plece împăcat cu mine pe lumea ailaltă și mama să se vindece un pic mai mult încă de pe lumea asta, cât să își trăiască și ea ultimii ani mai mulțumită de viață, nu mică mi-a fost mirarea să aflu că magnitudinea răului pe care l-am pricinuit omului iubit, e mult mai mare decât credeam sau știam eu că este.


Întreg portretul omului toxic stătea în poza mea, ba în unele zile chiar și cel al psihopatului.


În mintea mea era o ființă formidabilă. În realitate era o ființă formidabilă. Lumea n-ar fi iubit-o și prețuit-o atât de mult dacă n-ar fi fost, n-ar fi venit la ea ca la Mecca dacă ar fi fost mai puțin de atât, dacă binele pe care îl făcea zi de zi cu religiozitate atâtor oameni nu aducea atâta alinare și zâmbet în viețile lor. În realitate, însă, se simțea ultimul om, unul profund rănit de mine.


Cu mine simțise că coboară, cu mine simțise că regresează, cu mine simțise că pălește și că se micșorează, lângă mine a suferit cel mai mult și lângă mine a cunoscut culmile închiderii în sine, ale respingerii și neîmplinirii. Întreg portretul omului toxic stătea în poza mea, ba în unele zile chiar și cel al psihopatului.


M-am mirat. M-am mirat pentru că nu făcusem niciun rău din cele greu de iertat (înșelat, trădat, manipulat și altele de pe lista neagră, o listă pe care o știu pe deasupra, pentru că la rândul meu am fost uneori un om formidabil în viața unor oameni tâmpiți temporar), doar nu putusem să fiu pe măsura așteptărilor și nevoilor sale, pe măsura sensibilității sale.


Greșeam prea des și prea mult în tot ce ziceam și făceam. Eram sub toate măsurile standardului impus de politețe și caracter de prea multe ori la rând. Mă exprimam prea des la timpul nepotrivit, în momente și locuri nepotrivite, pentru că nu se găsea loc și moment potrivit niciodată și, sub presiunea neputinței, cu adevărat o mai făceam lată. Nu nimeream niciodată buna măsură în mai nimic. Dar pentru că real simțea (și) iubire pentru mine, mă tolera. Așa cum își tolerează un leu puii să-l calce pe cap.


N-am lăsat orgoliul sa-si facă de cap și mi-am zis că dacă am ales un om care e de un milion de ori mai mult și mai bun decât voi reuși eu poate să devin în viața asta, și dacă el consideră că eu sunt demnă de iubirea sa, să stau și să învăț, să cresc, să nu fiu ca toți proștii care își distrug partenerii care sunt mai mult decât ei ca să-i aducă la nivelul lor mărunt.


Și poate n-o fi fost orgoliul la sursa incapacităților mele, dar neputințele sigur au fost.


Nu m-a dus capul să gândesc că un om formidabil are așteptări și nevoi formidabile, sensibilități formidabile, vise și speranțe formidabile. Eu eram doar o ființă cu vibrație joasă din 1D, în zilele mele bune din 2D, iar în cele în care mi se întâmplau miracole ajungeam chiar în 3D. O brută, cum numesc înălțații creaturile arogante degeaba ca mine.


Nu m-a dus capul să gândesc că un om formidabil are așteptări și nevoi formidabile, sensibilități formidabile, vise și speranțe formidabile. Nu musai în general formidabile, dar comparativ cu capacitățile mele de a livra formidabilul. Nici pe om nu l-a dus capul, ce-i drept, să gândească când m-a ales, că un om care trăiește în 1D ca mine, la subsol, nu poate livra chestii pe care ființele din 3D, 5D și alte dimensiuni elevate pot sau cel puțin nu în același fel.