În mintea mea era o ființă formidabilă, în realitate se simțea ultimul om, profund rănit de mine.

Târziu am aflat și eu două mari adevăruri în fața cărora nu poți câștiga niciodată ca om de rând: când te desparți, în viața celuilalt domnește din amintirea ta doar răul în golul care rămâne, iar când mori doar binele.

Primul adevăr l-am aflat din singura mea plecare în care a primat conștient (mai) binele celuilalt în egală măsură ca și al meu, cea mai grea alegere din câte mi-au fost date în viața asta, iubindu-ne. Al doilea adevăr l-am aflat nu pentru că sunt singura din istoria omenirii care a murit și a înviat, ci prin mama când a murit tata, Dumnezeu să-l ghideze mai bine pe lumea ailaltă, ziua când ea s-a prăbușit, deși nu mai erau împreună de 20 de ani, deși ea se mai măritase între timp de două ori și deși îl detestase din rărunchi toată viața pentru câte răni și dureri i-a pricinuit.

Ei fiind din specia de oameni care simt cu religiozitate fanatică că dacă își îngăduie să fie fericiți și dacă-și exprimă sentimentele deschis prin cuvinte frumoase vor muri pe loc de rușine, vină și alte credințe limitative și programări ale minții executate aproape perfect de dogmele religioase și comuniste mutante cu care și generația mea e contaminată într-o măsură încă mare, nu mi-e clar dacă mama s-a prăbușit atunci dintr-o iubire nemărturisită sau nemanifestată niciodată sau pentru faptul că dispărând-i obiectul urii, i-au dispărut și toate scuzele pentru neadaptare și nefericire. Înclin să cred că amândouă, doar că în planuri diferite ale ființei.

Devenind suficient de înțeleaptă în unele zile cât tata să plece împăcat cu mine pe lumea ailaltă și mama să se vindece un pic mai mult încă de pe lumea asta, cât să își trăiască și ea ultimii ani mai mulțumită de viață, nu mică mi-a fost mirarea să aflu că magnitudinea răului pe care l-am pricinuit omului iubit, e mult mai mare decât credeam sau știam eu că este.

Întreg portretul omului toxic stătea în poza mea, ba în unele zile chiar și cel al psihopatului.

În mintea mea era o ființă formidabilă. În realitate era o ființă formidabilă. Lumea n-ar fi iubit-o și prețuit-o atât de mult dacă n-ar fi fost, n-ar fi venit la ea ca la Mecca dacă ar fi fost mai puțin de atât, dacă binele pe care îl făcea zi de zi cu religiozitate atâtor oameni nu aducea atâta alinare și zâmbet în viețile lor. În realitate, însă, se simțea ultimul om, unul profund rănit de mine.

Cu mine simțise că coboară, cu mine simțise că regresează, cu mine simțise că pălește și că se micșorează, lângă mine a suferit cel mai mult și lângă mine a cunoscut culmile închiderii în sine, ale respingerii și neîmplinirii. Întreg portretul omului toxic stătea în poza mea, ba în unele zile chiar și cel al psihopatului.

M-am mirat. M-am mirat pentru că nu făcusem niciun rău din cele greu de iertat (înșelat, trădat, manipulat și altele de pe lista neagră, o listă pe care o știu pe deasupra, pentru că la rândul meu am fost uneori un om formidabil în viața unor oameni tâmpiți temporar), doar nu putusem să fiu pe măsura așteptărilor și nevoilor sale, pe măsura sensibilității sale.

Greșeam prea des și prea mult în tot ce ziceam și făceam. Eram sub toate măsurile standardului impus de politețe și caracter de prea multe ori la rând. Mă exprimam prea des la timpul nepotrivit, în momente și locuri nepotrivite, pentru că nu se găsea loc și moment potrivit niciodată și, sub presiunea neputinței, cu adevărat o mai făceam lată. Nu nimeream niciodată buna măsură în mai nimic. Dar pentru că real simțea (și) iubire pentru mine, mă tolera. Așa cum își tolerează un leu puii să-l calce pe cap.

N-am lăsat orgoliul sa-si facă de cap și mi-am zis că dacă am ales un om care e de un milion de ori mai mult și mai bun decât voi reuși eu poate să devin în viața asta, și dacă el consideră că eu sunt demnă de iubirea sa, să stau și să învăț, să cresc, să nu fiu ca toți proștii care își distrug partenerii care sunt mai mult decât ei ca să-i aducă la nivelul lor mărunt.

Și poate n-o fi fost orgoliul la sursa incapacităților mele, dar neputințele sigur au fost.

Nu m-a dus capul să gândesc că un om formidabil are așteptări și nevoi formidabile, sensibilități formidabile, vise și speranțe formidabile. Eu eram doar o ființă cu vibrație joasă din 1D, în zilele mele bune din 2D, iar în cele în care mi se întâmplau miracole ajungeam chiar în 3D. O brută, cum numesc înălțații creaturile arogante degeaba ca mine.

Nu m-a dus capul să gândesc că un om formidabil are așteptări și nevoi formidabile, sensibilități formidabile, vise și speranțe formidabile. Nu musai în general formidabile, dar comparativ cu capacitățile mele de a livra formidabilul. Nici pe om nu l-a dus capul, ce-i drept, să gândească când m-a ales, că un om care trăiește în 1D ca mine, la subsol, nu poate livra chestii pe care ființele din 3D, 5D și alte dimensiuni elevate pot sau cel puțin nu în același fel.

Nu fac mișto de D-uri, încerc doar să mă adaptez multitudinilor de realități de care vorbește lumea, eu nevăzând si nepercepând decât una singură, mult prea complexă și cu mult prea multe layere ca să-mi îngăduie să evadez cu părți din mine de aici în Univers mai înainte de ceasul morții și cine știe dacă și atunci.

Eu sunt o creatură a pământului care crede că e suficientă așa cum e, că e întreagă indiferent prin câte jupuieli a trecut, care crede că merită tot ce e mai bun din viață și care nu crede că Dumnezeu o iubește condiționat în funcție de ce dogme religioase sau ideologii stăpânesc pământul sau doar dacă se amputează ca să devină cine nu este pentru a fi corespunzătoare așteptărilor marketingului social.

Nu există nimic toxic pe pământ, ci doar energie pe care noi alegem cum să o numim în funcție de prejudecățile cu care ne alegem cuvintele cu care ne distrugem sau ne ridicăm viețile, cuvinte care nasc mai departe comportamente și alegeri. Omul adult nu are decât limitele pe care și le impune singur și tot singur își influențează și timpul ajungerii sau al neajungerii la destinațiile visate, exact pe dos de cum același om nu simte, gândește sau face când e bebeluș.

Pentru mine lecțiile vieții nu sunt menite să mă ajute să mă vindec sau să mă aflu, ci să-mi crească inteligența ecosistemului care sunt pentru a putea naviga cât mai bine aici și acum, pe Pământ, unde mi-a fost dat să fiu aici și acum, și să mă împlinesc, pentru a-mi atinge ce obiective vreau și pentru a face tot ce vreau să fac, așa cum vreau și am nevoie să fac.

Pentru mine societatea e ecosistemul cu care trebuie să colaborez uneori și un mâl gros prin care trebuie să navighez alteori. Societatea nu are puterea de a-mi determina identitatea și nici libertatea de a fi și alegerile, nu poate influența nimic din ce e si vrea sămânța care sunt. În cel mai nefericit caz, societatea mă poate doar întârzia, confuza pentru o vreme sau încetini.

Dumnezeu, ca și soarele, e pentru toți, când m-am născut domnea peste patru miliarde de oameni, azi peste șapte, iar eu sunt unul din această mulțime. Nu m-ai putea vedea nici cu un telescop de ultimă generație.

În paradigma mea, atunci când mă rog pentru adevăr știu că îmi poate răspunde Dumnezeu sau orice alte entități care guvernează nevăzutul, însă orice s-ar arăta știu sigur că Dumnezeu mă ajuta să fac față adevărului, cu El trec prin propriile adevăruri și prin adevărurile acestei lumi, cu toate straturile și realitățile ei.

În credința mea, ființa umană nu poate fi distrusă sub nicio formă de o altă ființă umană, ci cel mult doar de ea însăși. De o altă ființă umană poate fi rănită, zdrobită, dărâmată, trădată, ruinată, dar niciodată distrusă. Pentru că omul nu este o ființă care se trezește pe pământ la spiritualitate, ci el este spirit care se trezește aici la fizicalitate. Iar spiritele nu pot fi distruse.

Astfel modelată de viață și astfel contaminată de bunele și relele lumii am intrat în poveste și totuși n-am știut și nici putut să iubesc un om formidabil.

Astfel modelată de viață și astfel contaminată de bunele și relele lumii am intrat în poveste și totuși n-am știut și nici putut să iubesc un om formidabil. Tot ce am putut a fost să-l aduc cu picioarele pe pământ prin cine sunt, atât cât sunt, un pământ care i-a zguduit toți rărunchii până într-acolo încât au deschis în el toate cutiile pandorei pe care n-a reușit nimeni și nimic să le deschidă vreodată.

Când am plecat, o parte din oameni s-au bucurat, s-au închinat și au zis: bine a făcut, că nu era de tine sau nu se purta cum meritai.

S-a străduit să-i convingă că sunt un om bun, că sunt extraordinară, că am și calități, că sunt una la un milion și nicidecum rea și neadecvată cum cred ei că au văzut. Nu știu dacă i-a convins, iar eu n-am întrebat cine sunt toți oamenii care au zis așa. Nu pentru că n-aș vrea să știu, măcar din curiozitate, ci pentru că știu că i-au spus așa pentru că le pasă și pentru că sunt convinși că ce au prins din zbor este adevărul absolut, totul.

N-a fost intenția mea niciodată să-i dau unei ființe atât de frumoase un astfel de șoc, dar iată că asta s-a întâmplat indiferent de intențiile și sentimentele mele.

Probabil asta se întâmplă de fiecare dată când un luceafăr se îndrăgostește de un pământean.

Pământenii pot distruge luceferii și atunci când îi iubesc.

Iubirea lor e atât de contaminată de ADN-ul lumii încât ard stelele cum focul lavei arde pământul. Se pot iubi, dar nu-și pot rămâne, pentru că niciunul nu poate supraviețui în lumea celuilalt, iar lumi de mijloc încă nu s-au descoperit.

Pământeanul trăiește în lavă, luceferii trăiesc în norii cerurilor. Din motivul ăsta, cred, că știința zice că suntem făcuți din praf de stele, pentru că odată, demult, pământenii au ars luceferii cu pasiunea și nesăbuința lor, iar praful rămas din cenușa lor a căzut pe pământ. Noi eram stelele. Iar dacă avem în ADN praf de stele, înseamnă că avem în ADN praf din noi înșine. Ce s-a schimbat de atunci?

Nu mă pot simți vinovată pentru acest deznodământ demn de premiul Zmeura de Aur pentru cel mai slab film al anului, nu e ceva ce o ființă ca mine poate simți, iar pământește vorbind, în puzzle-ul adevărului nu am fost doar eu. Nu doar eu trebuia să mă pot ridica, și cealaltă ființă trebuia să se poată coborî. Dacă eram ființe suficient de inteligente am fi știut și cum să urcăm și cum să coborâm, cum să integrăm, cum să ne adaptăm. Nu ne-ar fi învins superioritatea, în esență propriile mândrii.

Nici rău nu-mi poate părea, nu e ceva ce eu pot simți, mă bucur prea mult pentru că a fost, pentru că mi-a fost dat, pentru că s-a întâmplat, pentru că a existat, pentru că este, pentru că un astfel de om trăiește pe pământ si din toți pământenii m-a ales pe mine pentru o bucată de viața lui aici.

Oamenii formidabili sunt ai lumii, în primul rând pentru că au ales să-și pună direct viața în serviciul lumii, iar lumea te va crucifica pentru orice umbră pe care o aduci cu imperfecțiunile, necunoașterile, stângăciile și neputințele tale pe fața unui astfel de om. Dacă la înălțimea lui te mai ridici din când în când, la înălțimea așteptărilor și revendicărilor lumii nu te vei ridica niciodată, pentru că toată povara perfecțiunii e așezată pe umerii tăi, alesul omului formidabil.

Un om formidabil va ști tot ce vrei să spui mai înainte de a gândi sau zice, iar pentru că nu are timp, îți va spune fără să te repeadă că știe și va din cap zâmbind ca la un copil pe care-l iubește din tot sufletul lui, fără să realizeze că îți taie aripile și că-ți interzice exprimarea, fără să realizeze că te suprimă, refuzându-și să afle cum sunt toate lucrurile pe care deja le știe și prin filtrele tale și cum se vede lumea și prin ochii tăi.

Un om formidabil va face totul de un milion de ori mai bine decât tine și nu îți vă spune niciodată că ai făcut ceva prost sau insuficient de bine, ci va strânge, curăța și îndrepta totul în urma ta, în modul cel mai silențios, ca nu care cumva să te lezeze sau deranjeze în vreun fel, fără să știe că prin asta îți spune constant că nu ești și nu poți îndeajuns, refuzându-și să afle cine ești și ce ai nevoie și din cum faci și tu aceleași lucruri vechi de când pământul.

Un om formidabil nu va putea simți niciodată exaltare în fața cadourilor pe care i le faci, pentru că ești 101% previzibil pentru el, dar le va primi cu bucurie și le va păstra cu sfințenie în colțurile casei lui pentru tot restul vieții sale, fără să observe că s-a pus praful pe ele de 1000 de ani, tot pentru că nu are timp, dar mai ales pentru că strânsul și îndreptatul după tine i-au mâncat și puținul timp pe care-l avea pentru sine, extenuându-l încet încet și în cele din urmă sleindu-l de puteri și vlagă. Orice ai face te simți un vampir și orice nevoie ai avea care ar putea solicita în plus omul formidabil ți-o înăbuși din fașă ca să nu intervii tocmai tu în ordinea lumii și a lucrurilor, în timpii și procesele omului. Iar astea, în rarele zile când îți ies mai bine un pic, nu-ți sunt percepute ca răbdare cum credeai tu că va fi, ci ca indiferență si nepăsare, ca neiubire.

Un om formidabil nu mai are energie și putere să vorbească sau să te asculte seara târziu când ajunge acasă, pentru că toată ziua a ascultat și vindecat lumea, și nici dimineața la trezire nu-l poți bruia, pentru că urmează o nouă zi care i-a fost dată pe pământ în care trebuie să asculte lumea ca să n-o omoare sau să o devieze.

Nu-ți poți permite luxul să soliciți în vreun fel cu prostii mărunte de om viața unui om formidabil și nici să-l tulburi cu discuții despre subiecte care te preocupă despre lume, munca ta sau despre relația voastră, pentru că daca îl tulburi pe el, poți tulbura o lume întreagă și responsabilitatea de felul ăsta nu e ceva ce omul obișnuit poate duce.

Dacă nu ești ca el formidabil și dacă nu te-ai pus cu totul în slujba lumii, ca să vorbiți aceeași limbă și să aveți aceleași nevoi în același timp și fel, ca să vă lege aceleași pasiuni și preocupări, n-ai ce căuta lângă un om formidabil, pentru că tu nu ai cum și nici unde să fii, oricât de frumos, benefic sau semnificativ ar fi și ce faci tu.

Iar dacă până la un moment dat te-ai mai zbătut și ai mai încercat să mai ridici câte un steag roșu, te potolești pe drum și de la un moment dat îngheți și te însingurezi, pentru că nici tu nu vrei să lezezi sau deranjezi, pentru că iată, ai învățat și tu să fii formidabil.

Iar când simți că nu mai poți trăi la minus o mie de grade, te dai din calea lui și pleci, simțindu-te încă o dată înfrânt de neputință, pentru că el poate trăi și la minus 10000 de grade, iar tu nu poți nici măcar la minus 1000.

Pleci ca să nu-l mai rănești cu toate neputințele tale și cu tot ce nu ești și nu ți-e scris în nicio stea să fii. Pleci ca să nu mai vezi cum pălește lângă tine și tu lângă el. Pleci pentru că te iubește mai mult (decât pe sine) și nu poate pleca. Dar cel mai mult pleci ca să-ți împlinești nevoia de curaj care nu știi când ți-a dispărut, nevoia de autenticitate și fidelitate pentru ființa care ești, așa cum ești, pentru a-ți împlini în cele din urmă măruntul tău destin.

Omul formidabil se pune de jur împrejurul tău cu iubire, știe să umble cu plăgile tale, le oblojește, le vindecă, te aude, te vede, te susține din toată inima lui și cu tot ce are în orice vrei să faci, te răsfață și te ridică cu generozitatea lui și cu grația cu care îți oferă, te ajută să-ți împlinești toate visele și aspirațiile, îți oferă tot confortul ca să fii bine și ca să nu-ți lipsească nimic.

Nu ai nici un motiv pentru care să pleci de lângă omul formidabil dacă ești un om normal la cap și dacă destinul și destinația ta este familia. Mai bine de atât n-ai unde nimeri și ajunge pe pământ. Și nici el n-are unde nimeni mai bine decât cu tine, un atât de bun navigator în ițele pământului.

Eu, însă, se pare că nu sunt atât de normală la cap și nu simt că familia mi-e destinația și nici destinul, nu încă cel puțin sau nu pe un drum care mai implică vreun milimetru sau gram de scindare și fragmentare, un fel de drum căruia nu-i mai pot face față nici un minut, din niciun motiv și pentru niciun fel de miză.

E cel mai greu lucru să pleci de lângă un om formidabil pentru că simți că pierzi tot.

Iar după plecare, când visuri mărunte pentru lumea mai înstărită sau mai norocoasă, dar mari pentru tine, ca o plecare în America, de exemplu, îți pică din cer pe tavă din brațele omului formidabil, pentru că știe că de când ești mică îți dorești să ajungi măcar o dată acolo si pentru că știe de câte ori ai încercat și porțile ti-au fost mereu închise, iar tu zici nu, simți că ori te vei duce la fund ireversibil, ori te vei ridica pe culmi ireversibil, că ori ai făcut corect ce ai făcut, ori ai înnebunit și nu-ți zice nimeni.

Cu durere în inimă, cu îndoială în minte și cu pace în suflet.

Așa am rămas după această alegere pentru care mi-a luat doi ani să-mi pot găsi curajul, sperând în același timp să nu fie cazul niciodată. Simplul fapt că o creatură ca mine a ajuns să-si pună problema curajului mi-a părut a fi cea mai gravă nouă problemă. Mi-a devenit clar că doar plecarea mea ne poate da o șansă la supraviețuire, că dacă cineva poate opri dinamica asta dezastruoasă, dar atât de lină în armonia ei, atunci doar o ființă de o vibrație mai joasă, ca mine, cum sunt percepută în cercurile înălțaților, o poate face.

O plecare în urma căreia am aflat încă o dată că absența mea e mai puțin dureroasă și tulburătoare decât prezența mea. Povestea vieții mele. Să fiu iubită în secret, de la distanță sau în absență, iar oamenii să fie mai fericiți fără mine și în urma mea, niciodată în dreptul meu sau înaintea mea, rămânându-mi mie datoria și povara înfericirii celuilalt. Un tipar despre care nu pot decât spera că i-am pus punct o dată și pentru totdeauna, închizând o dată cu el și o karmă și un ciclu care mi-au marcat întreaga viață.

Apar ca un tsunami când eu mă cred doar o briză, dispar ca un tsunami, când eu mă cred ultimul fir de curent din casă sau atât de invizibilă încât dacă mi-ar face cineva o poză, sigur n-as avea cum să apar în ea. Sunt într-un plan perfect paralel cu lumea.

Când eu mă simțeam formidabilă în raport cu alte ființe care m-au rănit fără să știe sau să vrea, cum pare că am reușit și eu în acest sezon al vieții mai mult decât în altele, îmi ziceam că iar am fost tâmpită și am confundat potențialul omului cu ce e omul acum și că la cum se comportă și la cât reușește să vadă și să aprecieze, nimic nu i-ar fi mai potrivit ca o fată simplă de la țară.

În mândria mea nemărginită de om care dobândise doar informații din educație și nicidecum cunoaștere, nu mi-am dat niciodată timp să realizez câtă frumusețe, liniște, pasiune, năvălnicie și voie bună stă în sângele fetei de la țară, eu însămi fiind una. Una de care uitasem. Una de care mă lepădasem, de fapt.

Acum că am reușit și eu să îngenunchez un luceafăr, nu-mi rămâne decât să sper că experiența cu o ființă umană din 1D i-a lăsat și ceva bun pe undeva, că va supraviețui și că se va găsi o ființă mai potrivită decât mine să-l fericească.

Mie tot ce-mi mai pot dori e o regină de la țară, așa ca mine, cu care să domnesc împreună peste imperiul mărunțișurilor și al lucrurilor trecătoare.

Iar dacă în răstimpul care va trece până la următoarea intersecție la care ne vom reîntâlni, dacă mai există vreuna, nici luceafărul nu-și va găsi ființa suficient de iluminată și nici eu regina mea de pământ, nu-mi rămâne decât să sper că Dumnezeu ne iubește îndeajuns cât să ne reîntâlnească undeva mai la mijlocul dintre cer și pământ, mai înainte de a fi prea târziu pentru a mai putea simți viața și bucuriile ei.

#iubire #despartire #relatii