Hotărâse să fie nefericită, iar acum trebuia să-și ducă coșmarul la final și să-și asume vindecarea.

Trecuseră cincizeci de vieți de când căuta cu disperare să împlinească profeția. Profeția tuturor mamelor și a taților și a ființelor care formau oamenii lumii ei și ai lumii și care îi alteraseră structurile cu rătăcirile și necredința lor, murmurând până la asurzire în urechea ei: tu nu meriți iubirea.


Nu-i puteau spune direct în cuvintele astea pentru că s-ar fi simțit prea rău cu ei înșiși și voiau cu orice preț să-i facă lui Dumnezeu pe plac. Dar îi arătau mereu, lăsând-o din ce în ce mai însingurată, că orice ar face și orice ar zice nu e îndeajuns. Că nu e perfectă dacă, dacă, dacă și dacă.


Prietenul ei devenise un guguștiuc, singurul care părea că o aude și că o vede, altfel cum ar fi știut să vină mereu la ea de oriunde s-ar fi dus fără să se rătăcească?


Nicio demonstrație de-a ei și nici o trăsătură fizică nu îndupleca oamenii lumii să o iubească. Erau drăguți, ca orice oameni. Îi dădeau să mănânce, o îmbrăcau, o pieptănau, o duceau la fotograf să-i imortalizeze ființa care nu era niciodată perfectă pentru că întotdeauna pozele trebuiau retușate, îi îndreptau degetele încălecate de la picioare cu care venise pe lume cu fel de fel de torturi, o trecuseră de pe mâna stângă pe dreapta, pentru că nu era normal să mănânci și să scrii invers, și o vindecau cu bătăi constante de bâlbâiala care îi scâncea vorbirea, pentru că ei făcuseră un copil normal și dacă nu se născuse normal, trebuia adus la normalitate de urgență, altfel ce-ar fi zis lumea?


Și i-a crezut. Erau dumnezeii ei încă din prima ei zi aici, cum să nu-i creadă? Tot ce spun dumnezeii copiilor e adevărat și nu există îndoială asupra adevărurilor lor. Ele sunt sacre. Ei îi spuseseră cum e corect și trebuie să simtă, ei îi spuseseră cum trebuie trăită viața cuviincios și drept pentru a avea succes și pentru a fi fericit și împlinit, ei îi spuseseră până și cum simte și crede Dumnezeu din ceruri și doar așa trebuia făcut și simțit, asta era singura logică și cale dreaptă, unica care garanta un loc în rai.


Și ea a urmat tot ce ei au zis, i-a ascultat sfințește ca cel mai bun copil de pe Pământ și cincizeci de vieți mai târziu, nu doar că iubirea nu i se arătase niciodată și cu atât mai puțin Dumnezeu, dar ajunsese să se simtă vinovată ori de câte ori un capăt de iubire se ițea prin viața ei.


Vinovată că simte tot ce simte și că tot ce simte nu e cum au zis dumnezeii lumii că trebuie să simtă. Vinovată că orice o făcea fericită încălca legile dumnezeilor. Vinovată că nu căpăta o doză de iubire decât dacă se punea pe ea însăși pe ultimul loc. Vinovată că nu știe să facă lucrurile mai bine și că nu e suficient de inteligentă si de bună pentru a îi atrage atenția lui Dumnezeu asupra ei. Vinovată că a sfârșit tot nemântuibilă și neiubibilă în ochii tuturor, dar mai ales în ai ei.


Iar ca să nu se mai simtă vinovată nu îi mai rămăsese decât un singur remediu, să hotărască să fie nefericită.


Era convinsă că nefericirea înseamnă smerire. Auzise cuvinte zburând din Biblie la o liturghie care spuneau că iubirea nu se așază decât în inimile smerite, iar vorbele astea i se lipiseră de mintea-i dezlipită.


Cu timpul ridicase nefericirea la rang de virtute, în sfârșit dumnezeii lumii o admirau pentru virtuozitatea și curățenia ei, dar mai ales pentru smerirea ei. Se mândrea cu nefericirea ei, pentru că și-o asuma, iar în ochii lumii un om asumat e un om autentic și de aici nu mai e decât un pas până la fericire, împlinire și mântuire.


Nu-și mai putea aduce aminte când luase aceasta hotărâre devastatoare. Dar știa că fusese necesară. Necesară pentru a fi acceptată, văzută și auzită. Dar mai ales necesară pentru a putea respira.


Totul a început în ziua când a decis că dacă nu poate fi iubită de nimeni, măcar să fie admirată.


Știa că admirația nu poate fi totală decât dacă e de la o distanță suficient de mare, nimeni nu trebuia să o vadă de prea aproape. Nimeni nu trebuia să știe adevărul ei. Așa trăiau toți, așa trebuia să trăiască și ea.


Și toți oamenii o admirau și o iubeau nespus de la distanță. Prin ea respirau și puteau fi ei înșiși, puteau râde când e de râs și plânge când e de plâns, puteau visa, puteau trăi tot ce nu avuseseră curajul să trăiască și să nu se simtă vinovați. Îi mulțumeau nespus pentru tot ce făcea pentru ei, iar apoi plecau la casele lor.


Era dependentă de admirația dumnezeilor care iată, acum erau la picioarele ei cu ofrande, cu sufletele mai ușoare și cu fețele mai luminate. Îi spuneau cât de specială e și să nu se oprească niciodată din a fi cine este și din a face ce face.


Făcea bine tot ce făcea. Vindeca, alina, ușura. În sfârșit găsise calea dreaptă. Și în sfârșit putea simți fericire și împlinire. Nu mai rămânea acum decât să se găsească cineva care să poată trece de frumusețea ei pentru a o iubi.


Au încercat mulți, mulți s-au frânt în frumusețea ei, pe unii i-a iubit și ea cât a putut, ba pe unul l-a iubit până la autodizolvare de sine, dovada supremă a smeririi și singura șansă ca el să-i vadă esențele și să le poată iubi, așa cum fusese învățată, dar și așa cum ea avea nevoie să fie iubită. Măcar o dată în viață pentru cine este ființa ei cu adevărat.


Doar că atunci când s-a dizolvat cu totul, a devenit invizibilă și a rămas singură dincolo de lume, prinsă între viață și moarte, doar în sâmburi.


Cel mai mare coșmar al ei devenise realitate, să dispară mai înainte de vreme și mai înainte de-a muri. Ce mai putea fi de aici?


Apele furiei au început să se învolbureze în ea. Valuri de tsunami de furie au început să țâșnească din inima ei și toată ființa ei să se învârtoșeze și să se răzvrătească. Împotriva lumii. Împotriva ei. Dar mai ales împotriva lui Dumnezeu care îngăduia toți monștri ăștia pe pământ și toate relele lumii, toți fariseii. Nimeni nu merita iubirea ei.


A hotărât și așa a rămas. Nimeni nu merită iubirea mea.


S-a înconjurat de grădini superbe, așa cum și le imagina ea că sunt în rai, de păsări, de câini și pisici, de șerpi și tigri și vulturi, ba și de șoareci și alte creaturi ale pământului, apelor și cerului. Ba chiar și de un elefant. Nimeni nu-i cucerise inima cum i-o cucerise elefantul ei. El o înțelegea și simțea cel mai bine, iar loialitatea și iubirea lui nu puteau fi egalate de nicio ființă umană. Toate animalele trăgeau la gradina ei și ea pe toate le primea și veniseră atât de multe încât nu mai era loc pentru nicio ființă omenească.


Întunericul s-a lăsat abrupt peste gradina ei în ziua când lumea s-a închis, oamenii au orbit și au asurzit. Nimeni nu mai putea vedea și auzi nimic la teatru, cinema și televizor. Nimeni nu mai putea citi cuvintele nimănui de nicăieri.


Un mare blestem căzuse peste lume și fiecare om fusese închis în sine în cutii mici aurii cu etichete.


Doar ea și încă câțiva nu fuseseră, pentru că dacă nu trăiau în lume, blestemul nu i-a atins.

Lumea dumnezeilor ei din toate timpurile amuțise și fusese lovita de neputință.


Vedea pentru prima oară că nimic din tot ce au făcut-o să creadă nu e adevărat. O realizare a pus-o ca fulgerul la pământ. Pierdea și admirația.


Abia acum coșmarul cel mai mare dintre toate devenea realitate.


Încercase de mai multe ori să se vindece de plăgile lumii, dar niciun remediu nu reușise să o aline. Vindecările oferite de dumnezeii lumii o rătăceau și mai mult, o adânceau și mai mult în întuneric. Se usca și nu putea face nimic să oprească asta.


Pulsul îi scădea de la zi la zi din ce în ce mai mult și nici măcar gradina ei și animalele nu mai aveau efect asupra ei, chiar dacă se puseseră de jur împrejurul ei de o vreme și se uscau și ele dând-i ei viața lor.


S-au stins pe rând și doar elefantul mai avea o picătură de vitalitate să-i dea cu ultimele lui puteri. Era singurul care o mai putea ține în viață dincolo de limite.


Când și el s-a uscat, s-a făcut liniște.


Pe sub pământ toate plantele pe care ea le salvase și-au întins rădăcinile către ea și și-au lăsat viața să se scurgă în ea. Rând pe rând s-au uscat și ele, doar un fir de iarbă o mai ținea.


Așa a găsit-o. În brațele morții. Însă era atât de frumoasa încât nici Moartea nu putea pleca cu ea atât de devreme.


S-a învoit cu moartea și a răscumpărat-o. Moartea i-a cerut zece ani din viață pentru ea, dar atât s-a tocmit încât în cele din urmă i-a dat-o pentru unul, pentru că Moartea s-a gândit că până și ea are nevoie de mântuire și măcar o dată la un secol să închidă ochii, iar dacă nu pentru cineva atât de frumos ca ea, pentru cine?


A îngropat frumos toate plantele și animalele, le-a plâns, le-a mulțumit fiecăreia în parte pentru sacrificiul lor și le-a promis cu mâna pe inimă în fața lui Dumnezeu că nimic nu va fi fost în zadar. Apoi a luat-o în brațe cu firul de iarbă prins de ultima bătaie a inimii ei și a trecut-o de partea cealaltă a lumii dumnezeilor.


Pe drumul dintre straturile lumii firul de iarbă a pălit și el și s-a desprins de ea. A legat-o repede la propria-i inimă cât să reziste până dincolo de noaptea minții, timp în care și-a consumat nouă ani din viață cât oricum ar fi trebuit să-i dea morții, plus încă zece pentru îndrăzneală, atunci când a luat-o pe o scurtătura interzisă de toți sfinții, plătind greu vameșii de pe margini ca să poată ajunge la timp cu ea.


Și a ajuns.


A pus-o în brațele lui Dumnezeu, i-a mulțumi că i-a înlesnit drumul și l-a rugat să-i îngăduie să o aștepte acolo, să rămână lângă ea până reînvie.


Și-ar fi dorit ca nimic altceva să o vadă cum e când e.


Dumnezeu i-a cercetat rărunchii inimii, a văzut că o iubește, că își dorește mai presus decât viața iubirea ei și i-a spus să plece.


- De ce să plec? Vreau să o veghez.

- Stai atunci. Dar îi vei pierde iubirea.

- De ce?

- Nu te va recunoaște. Trebuie să-și ducă coșmarul până la sfârșit și să-și asume vindecarea. Nimeni nu poate interveni în alegerile nimănui. Așa e legea pământului.


I-a șoptit ceva la ureche, i-a lăsat un plic cu un însemn, s-a rugat lângă inima ei, a sărutat-o și a plecat înapoi în lume, lăsând-o în brațele lui Dumnezeu.


Când s-a trezit s-a tulburat. S-a văzut în toate oglinzile de jur împrejurului, s-a văzut fără corp și a privit în abisul inversului si pedosului unde trăise și simțise și unde i se scursese toata tinerețea. Țipătul ei de furie amestecată cu teroare s-a auzit în toate lumile deodată, după care i s-a așternut liniștea.


A stat nopți și zile în șir privindu-se. Pe măsură ce a început să se poată suporta în trup de om, privirea i s-a înduioșat, corpul nu s-a mai simțit respins și a venit acasă, iar odată cu venirea lui, au plecat toate bolile din ea și a putut încăpea și femeia, sculptând-o ca pe cea mai frumoasă operă de artă de pe Pământ.


Așa și-a adus aminte și de sine. De sinele ei de dinainte să intervină în el lumea dumnezeilor.


Aducerea aminte a conectat-o la inima, sufletul și spiritul ei, iar când ele au reacționat, a reacționat și mintea, eliberând-o între două clipiri de toate ideile și identitățile cu care lumea dumnezeilor o împrizonieraseră și care nu erau ale ei. Toate iluziile au dispărut dintr-o dată ca o ceață care se dizolvă.


Apoi l-a văzut pe Dumnezeu și a realizat că în tot acest răstimp El exista și ea stătuse cu spatele la El. A îngenuncheat în fața Lui și s-a cutremurat de plâns pentru că n-a știut. Dumnezeu a privit-o și i-a spus:


- Îngerii nu au ce căuta în genunchi, ei sunt meniți să zboare. Ridică-te. Ești liberă încă de la facere. Așa am lăsat legea pământului. Viața să fie liberă. Natura să fie liberă. Moartea să fie liberă. Omul să fie liber. Fă ce vrei. Fii cine ești. Lasă-ti spiritul liber să se trezească la fizicalitate ca să te poți împlini. Eu voi fi întotdeauna aici. Acum știi. Du-te și fii.


Lumina s-a preschimbat și s-a trezit din nou în lume, doar că acum vedea altfel.


S-a îmbrăcat cu ea însăși și când să plece din răscruce a văzut plicul cu însemnul. L-a deschis și a găsit o pagină albă în el. Atunci a simțit ceva puternic în piept, ca un val de căldură mare care o cuprinde si o amețește, ca un dezgheț dintr-o dată, dar și ca și când inima crește brusc în ea ca un cozonac care dă peste și o sufocă. S-a uitat în toate părțile dar nu era nimeni. A crezut că halucinează sau că s-a îmbolnăvit, a uitat, s-a liniștit și a plecat.


Însă iubirea făcuse deja drum pentru ea. Când plecase îi lăsase semne ca să nu se mai dezorienteze și ca să nu o mai poată nimeni rătăci. Doar ea nu știa încă că se îndreaptă direct către ea.


Oare ne va mai prinde în viață? S-a întrebat, în timp ce îi refăcea gradina, așteptând-o împreună cu toate animalele noi care veniseră și ele în ea să stea și s-o aștepte.


Ce va fi, va fi. A șoptit o buburuză de pe-un fir de iarbă.






 GEORGIA MIHALCEA © 2020. FILMPRODUCER@GEORGIAMIHALCEA.COM +40722856811. ROMANIA.