Hotărâse să fie nefericită, iar acum trebuia să-și ducă coșmarul la final și să-și asume vindecarea.

Trecuseră cincizeci de vieți de când căuta cu disperare să împlinească profeția. Profeția tuturor mamelor și a taților și a ființelor care formau oamenii lumii ei și ai lumii și care îi alteraseră structurile cu rătăcirile și necredința lor, murmurând până la asurzire în urechea ei: tu nu meriți iubirea.


Nu-i puteau spune direct în cuvintele astea pentru că s-ar fi simțit prea rău cu ei înșiși și voiau cu orice preț să-i facă lui Dumnezeu pe plac. Dar îi arătau mereu, lăsând-o din ce în ce mai însingurată, că orice ar face și orice ar zice nu e îndeajuns. Că nu e perfectă dacă, dacă, dacă și dacă.


Prietenul ei devenise un guguștiuc, singurul care părea că o aude și că o vede, altfel cum ar fi știut să vină mereu la ea de oriunde s-ar fi dus fără să se rătăcească?


Nicio demonstrație de-a ei și nici o trăsătură fizică nu îndupleca oamenii lumii să o iubească. Erau drăguți, ca orice oameni. Îi dădeau să mănânce, o îmbrăcau, o pieptănau, o duceau la fotograf să-i imortalizeze ființa care nu era niciodată perfectă pentru că întotdeauna pozele trebuiau retușate, îi îndreptau degetele încălecate de la picioare cu care venise pe lume cu fel de fel de torturi, o trecuseră de pe mâna stângă pe dreapta, pentru că nu era normal să mănânci și să scrii invers, și o vindecau cu bătăi constante de bâlbâiala care îi scâncea vorbirea, pentru că ei făcuseră un copil normal și dacă nu se născuse normal, trebuia adus la normalitate de urgență, altfel ce-ar fi zis lumea?


Și i-a crezut. Erau dumnezeii ei încă din prima ei zi aici, cum să nu-i creadă? Tot ce spun dumnezeii copiilor e adevărat și nu există îndoială asupra adevărurilor lor. Ele sunt sacre. Ei îi spuseseră cum e corect și trebuie să simtă, ei îi spuseseră cum trebuie trăită viața cuviincios și drept pentru a avea succes și pentru a fi fericit și împlinit, ei îi spuseseră până și cum simte și crede Dumnezeu din ceruri și doar așa trebuia făcut și simțit, asta era singura logică și cale dreaptă, unica care garanta un loc în rai.


Și ea a urmat tot ce ei au zis, i-a ascultat sfințește ca cel mai bun copil de pe Pământ și cincizeci de vieți mai târziu, nu doar că iubirea nu i se arătase niciodată și cu atât mai puțin Dumnezeu, dar ajunsese să se simtă vinovată ori de câte ori un capăt de iubire se ițea prin viața ei.


Vinovată că simte tot ce simte și că tot ce simte nu e cum au zis dumnezeii lumii că trebuie să simtă. Vinovată că orice o făcea fericită încălca legile dumnezeilor. Vinovată că nu căpăta o doză de iubire decât dacă se punea pe ea însăși pe ultimul loc. Vinovată că nu știe să facă lucrurile mai bine și că nu e suficient de inteligentă si de bună pentru a îi atrage atenția lui Dumnezeu asupra ei. Vinovată că a sfârșit tot nemântuibilă și neiubibilă în ochii tuturor, dar mai ales în ai ei.


Iar ca să nu se mai simtă vinovată nu îi mai rămăsese decât un singur remediu, să hotărască să fie nefericită.


Era convinsă că nefericirea înseamnă smerire. Auzise cuvinte zburând din Biblie la o liturghie care spuneau că iubirea nu se așază decât în inimile smerite, iar vorbele astea i se lipiseră de mintea-i dezlipită.


Cu timpul ridicase nefericirea la rang de virtute, în sfârșit dumnezeii lumii o admirau pentru virtuozitatea și curățenia ei, dar mai ales pentru smerirea ei. Se mândrea cu nefericirea ei, pentru că și-o asuma, iar în ochii lumii un om asumat e un om autentic și de aici nu mai e decât un pas până la fericire, împlinire și mântuire.


Nu-și mai putea aduce aminte când luase aceasta hotărâre devastatoare. Dar știa că fusese necesară. Necesară pentru a fi acceptată, văzută și auzită. Dar mai ales necesară pentru a putea respira.


Totul a început în ziua când a decis că dacă nu poate fi iubită de nimeni, măcar să fie admirată.


Știa că admirația nu poate fi totală decât dacă e de la o distanță suficient de mare, nimeni nu trebuia să o vadă de prea aproape. Nimeni nu trebuia să știe adevărul ei. Așa trăiau toți, așa trebuia să trăiască și ea.


Și toți oamenii o admirau și o iubeau nespus de la distanță. Prin ea respirau și puteau fi ei înșiși, puteau râde când e de râs și plânge când e de plâns, puteau visa, puteau trăi tot ce nu avuseseră curajul să trăiască și să nu se simtă vinovați. Îi mulțumeau nespus pentru tot ce făcea pentru ei, iar apoi plecau la casele lor.


Era dependentă de admirația dumnezeilor care iată, acum erau la picioarele ei cu ofrande, cu sufletele mai ușoare și cu fețele mai luminate. Îi spuneau cât de specială e și să nu se oprească niciodată din a fi cine este și din a face ce face.


Făcea bine tot ce făcea. Vindeca, alina, ușura. În sfârșit găsise calea dreaptă. Și în sfârșit putea simți fericire și împlinire. Nu mai rămânea acum decât să se găsească cineva care să poată trece de frumusețea ei pentru a o iubi.