woman-traveler-from-dreams-to-films-ink-artwork.png

My trips from dreams to films.
if my life was a painting or a comic book...

  • Georgia

Grace și Frankie, Speranța și Avanti Holiday, film, mama, doctorul și alte întâmplări.

Updated: Aug 4

“Grace and Frankie” e drama-comedia de pe Netflix cu Jane Fonda, o minune a naturii, și cu care râd nopțile din epoca asta. Din multe motive, toate întemeiate. E o serie excepțională pe conținut și mă face să râd cum n-am mai râs de mult timp. Protagonistele sunt generația 70, a mamei, iar familiile lor la fel de duse cu pluta ca și a noastră sau ale noastre, mariajele mamei ne-au servit câțiva tați, frați și surori în plus cu care am trăit propriile drame-comedii. Ultimele 6 luni au fost complet razna. Aveam nevoie ca de aer să râd și să mă reconectez la bucuria vieții. Sau măcar să mi-o induc artificial pană îmi vine ceva mai natural.


Seria asta îmi aduce aminte si de drama-comedia mea, Locaționista, film care acum două veri pe vremea asta începea să existe, iar odată cu ea și eu, cred că începeam repetițiile cu actrițele acum, o experiență care a născut și documentarul facerii, pentru că era prima dată și prima dată nu merită uitată. “Grace and Frankie” mă ajuta să-mi îmbunătățesc scenariile din genul tragi-comic, genul meu natural, deci e și un material didactic excelent. Ela a găsit asemănarea când ne-am făcut prezentarea filmului pentru sponsori, eu încă nu-l văzusem.


Firește că nu-mi compar primul film cu seria asta, în spatele ei există o întreagă mașinărie și un spirit și o experiență imposibil de egalat de altă nație, cu atât mai putini de hiper dramaticii români, specie plumburie si instabilă emoțional din care și eu fac parte vrând nevrând, dar ambele se duc în aceeași direcție și umorul e din aceeași categorie, chiar dacă nu în aceleași doze.


 

Cu Speranța am început să lucrez la agenția ei de turism, Avanti Holiday, tot pe un fond de drama comedie din viețile noastre. Deși ne știam de mai mulți ani și ne mai intersectam pe ici pe colo total aleator, drumurile noastre erau destul de paralele și nu ne-a trecut prin cap să ne abordăm, așa că o prietenă comună care e în Tenerife de câțiva ani ne-a întâlnit.


Încă o dată insula și-a dovedit magia cu firele ei nevăzute, ca și când ce am lăsat din mine în anii cât am trăit acolo a crescut și îmi influențează viitorul.


La vremea aia eu tocmai renunțam, în lipsa altor opțiuni mai rezonabile, la un proiect cultural și la un coechipier la care țineam și cu care pusesem baza unor lucruri bune până atunci, întâmplare care a crescut brusc temperaturile la o mie de grade și m-a obligat să pivotez rapid de la film și alte fantezii culturale la alte opțiuni pentru o vreme, rută care m-a dus pe strada Maica Domnului la nr. 10 unde e Avanti con Speranza, cum îmi sună mereu în cap să zic. În ecuația Speranței se întâmplau alte lucruri care crescuseră și la ea temperaturile la o mie de grade, lucru care i-a adus într-un mesaj pe whatsapp numele și numărul meu de telefon. Aș putea spune că ne-am cunoscut în foc.


S-au făcut câteva luni de atunci și privind în urmă realizez ce întâlnire benefică a fost și cât de la fix a picat și pentru ce era și pentru ce urma să vină. Munca mea la Avanti nu are o legătură aparentă cu iubirea vieții mele, filmul, ci cu puterea mea, managementul și afacerile, o putere pe care în ultimii ani nu am avut chef să o folosesc prea des, ci doar la urgențe, dar am rămas tangentă cu filmul în timpul când nu mă pot ocupa de film. Amândouă suntem pasionate de locații cinematice pentru audiențele noastre și de hălăduit în căutarea și explorarea lor.


Altfel, în fiecare zi o ținem tot într-o drama-comedie și asta face toți banii.


Experiența asta îmi aduce aminte de Classy Travel, agenția mea de turism și de evenimente tematice de pe vremurile când aveam firma, un loc în care se întâmplau toate neîntâmplatele. Mă conectează cumva la tinerețe, aveam 26-27 de ani pe atunci și focul conducea toate jocurile pe toate planurile. Sunt curioasă acum, când am mai început și eu sa conduc focul, ce și cum va mai fi.

(Photo de la stanga la dreapta: Cosmina, Vikash din Mauritius, Alina, eu, Spera si Dana)

 

Până și pentru mine e greu de crezut, dar după un an și ceva m-am apucat în sfârșit să-mi scriu lucrarea de disertație. Nu cred că a mai rămas cineva neterminat din grupa noastră în afară de mine. Am oscilat un sezon între teme, un alt sezon nici măcar nu a putut fi un subiect disertația, ci mai degrabă doar o temă pentru acatiste, dar săptămâna asta am găsit un neuron liber cu care să pot decide și chestia asta, decizie care nu înseamnă altceva decât păstrarea și integrarea tuturor temelor într-una, pentru că nu pot să renunț la niciuna până la capăt. Spațiul e cam strâmt de mișcare, ceasul bate invers, dar vara asta o termin și așa rămâne, indiferent câte apocalipse mai vin și cât de praf de obosită voi ajunge sa fiu. Împotriva gravitației funcționezi tu, mi-a zis cineva, cândva. Nimic nu s-a schimbat de atunci.

 

S-a făcut jumătatea anului și deși am apucat să scriu câteva scenarii, niciunul nu îmi supraviețuiește cât să mă activeze de sus și până jos ca să mă pornesc să-l fac. Sunt împrăștiată și amestecată ca o tocăniță scăpată pe jos și supraîncărcată cu emoții pe care nu le pot elibera încă. Așa că de câte ori mă apuc de scris, mă eliberez în loc să creez, chestie care mă plictisește teribil. Nu pot încă face un pod mai robust între una și alta. Dar să treacă anul și să nu fac un film, oricât de scurt ar fi, e un scenariu de neconceput. Mai am timp, dar deja încep să simt anxietatea și nerăbdarea. În fiecare noapte mă trezesc și mă gândesc la idei și în fiecare zi le zgândăr. Nu cred că există un minut în care să nu mă gândesc la ce film urmează să fac și despre ce va fi. Ce știu e că trebuie să râd la el, măcar un pic și măcar eu.


Într-o noapte mi-a ieșit ceva cu vibe erotic care nu are nicio legătură cu râsul. E dintr-un script în care două personaje se despart noaptea, în parcarea unui hotel, mașinile lor sunt față în față, fiecare personaj e în mașina lui, se privesc în timp ce-și vorbesc la telefon și fac chestii, se aud în boxe prin bluetooth. Pe alocuri intervin stop cadre, secvențe din momentele lor de pasiune și alți fluturi.


N

She wanders in her unknown.

I wander in the unknown between us.

L

Do you touch yourself when you think of me?


A VOICE

What pushed you to her?

N

Her eyes. They reflected a truth she couldn't afford in words.

A VOICE

What kind of truth?

L

One we both shared.

N

We were naked

L

in front of each other.

N

In ways we have never been

L

with someone else.


***


A VOICE

How did that make you feel?

N

Curious.

L

And uncomfortable.

N

As I approached

L

she was fading away.

A VOICE

And her?

L

And her.

A VOICE

Why?

L

We avoided being

N

too close

L

too much.


***

L

You will make me lose my mind.

N

I wouldn't dare.

L

Why?

N

I don't want humanity to lose from

our encounter.



Asta pățesc, plec de undeva și ajung altundeva, dar niciodată unde vreau. Oare cât o mai dura faza asta? Ar trebui să nu mai vreau să râd atâta și să scriu chestii erotice? Aș putea. Sau subiecte serioase privind viața si dramele oamenilor pe Pământ? N-aș putea.

 

Mama e subiectul fiecărei zilei, știrea noastră de la ora 5, și copilul meu și al soră-mii în era asta și nu știu dacă doar în asta. Ne-am trezit între două clipiri cu un bebeluș uriaș pentru care nu am primit manual de instrucțiuni. O ținem de mână în propriu-i necunoscut, o experiență prin care lumea se vede foarte diferit, căreia nu-i opunem rezistență, o călătorie în care multe idei încep să se lege și să se adune laolaltă. Uneori cântăm, dansăm și râdem una de alta sau toate de toate.


Am trăit cea mai umilitoare experiență de curând cu un doctor care a fost întotdeauna o busolă în istoricul familiei, pe drumul ăsta cu mama. Ne-a dat afară pentru că nu i-a convenit ce scria pe unele hârtii. Ne-a vorbit ca și când nu doar că nu valoram nimic, dar nici n-ar trebui să existăm. Dialect pentru suboameni.


Mă rog, a încercat să ne dea afară, eu n-am vrut să ies, viața a insistat mai mult decât mândria. El a avut o reacție total emoțională, cred că ne-am trigger-uit reciproc, pentru că el și-a ieșit din fire instant, iar de la vorbele și comportamentul lui eu am plâns toată ziua aia într-un fel în care n-am plâns în viața mea. Incontrolabil. S-a pornit de la primul lui cuvânt și nu s-a mai oprit. Și nu mă puteam opri, și eram disperată să mă opresc, pentru că eu când plâng nu mai pot respira de la rinita, sinuzita și deviațiile mele de sept.


Nu am ținut râcă pe el, nu mult, drumul ăsta pe care-l facem acum e atât de jos pe scara vieții încât poți vedea limpede rănile ascunse ale oamenilor. Ba dacă privești atent, poți simți și ce fel de om le-a creat și ce probleme avea rănitorul. Doar că n-am văzut venind chestia asta, n-am intuit-o, n-am simțit-o. Nu aveam resurse să duc o palmă peste ochi dată mamei, dar care s-a nimerit să o încasez eu. Nu aveam resurse pentru nimic pe minus. Altfel, omul a făcut multe și pentru noi, și pentru comunitate. E potrivit pentru o anumită categorie de oameni, în special pentru fixiști și rigizi, respectiv pentru cei care au nevoie să fie conduși. Nu-l pot crucifica pentru o zi tâmpită, deși l-am regăsit într-o extremitate a credinței, într-un soi de dogmatism radicalist care pentru oamenii mai slabi de înger sau mai confuzi nu știu cât de benefic poate fi.


A fost o simțire care sper să nu mi se întâmple prea des. Și a mai fost o chestie de karmă, o oglindă pentru cum priveam eu lucrurile astea, pentru cât de puțin înțelegeam, cât de grele mi-au fost cuvintele uneori. Știam de puterea cuvântului, dar în ziua aia mi s-a arătat o cu totul altă dimensiune a acestei puteri, una care poate induce moartea sau dorința de a muri de la prima silabă, fără a avea nici măcar o picătură de vitriol în el.


Salvarea a venit de la un alt doctor, de la prietena mea medic care a îndrăznit să pășească alături de noi pe un teren plin de mine. Deja după primul episod de tratament care a durat 3 săptămâni mama e intr-un loc mult mai bun, iar pentru că ea este și noi suntem. Apoi, pe drumul de întoarcere, ne-am oprit la răscruce să mâncam pizza surpriză din portbagaj pe capota mașinii si să facem poze ca să nu uităm că atunci și acolo s-a terminat lumea noastră așa cum o știam. Mama nu mai mâncase niciodată pizza pe capota unei mașini roșii la o răscruce verde de drumuri albăstrite de cer într-un câmp îngălbenit de rapiță. Și nici noi.


 

Lunile astea am simțit că trec printr-un gard de 1000 de kilometri de sârmă ghimpată, dar în mod bizar nu m-am simțit rănită de nimic, ca și când am avut o protecție invizibilă, o ne-simțire necesară, deși efortul de anduranță a fost peste limitele cunoscute, ca și când aș fi mers printr-o mlaștină pe marginea unei stânci, în întuneric. Pașii foarte mici și foarte înceți erau singura opțiune. Totuși, îmi vedeam părți din mine rămânând prinse în colții sârmelor, dar orice durere a fost instant procesată și absorbită de sistemul meu, ca și când trebuia să fiu micșorată suficient cât să pot trece printr-o nouă gămălie de ac și ca și când eu aș fi știut asta și îi dădeam alt sens focului durerii. Am început să înțeleg, simțind mai mult, necesitatea micșorării, iar chestia asta îmi stârnește o mare curiozitate si parcă mi-a arătat mai mult din beneficiile răbdării. Mulți oameni și multe întâmplări s-au dovedit că nu erau parte din contract.


Încep să simt că-mi crește temperatura, cred că ceva prin mine a reînviat sau s-a transformat, doar că nu știu încă în ce. Simt doar germenii. Ce știu este că mecanismul meu de reînviere și transformare a devenit foarte rapid. Știu exact clipa când am simțit modificarea temperaturii. Mâncam măsline grecești aduse din țara lor și mă gândeam la cât de zurlie se aude Marioara când coboară scările în fugă, pe tocuri.


Altfel, am numai fluturi în cap și îmi petrec timpul cât conduc, și conduc mult în perioada asta, imaginându-mi tot felul de lucruri si derulând milioane de idei pe secundă. Cele mai multe dintre ele sunt întrebări.


Mă rup visele de câteva zile, călătoresc la naiba în praznic și trăiesc aventuri care se întind în fiecare noapte pe durata a nu știu câte sezoane dintr-un serial tv. Senzația e ca și când sunt într-un punct unde se descarcă chestii în capul meu. Uneori, fără sită. Alteori, din greșeală.

47 views0 comments