Garajul, cruci noi la morminte și concertul Fuego.

După zodie ar trebui să nu-mi pese decât de bani, proprietăți, sex, mâncare, artă și distracții. Însă după ce viața a luat o altă turnură decât cea estimată de algoritmii confuzii ai programului familial și social care nu au avut nicio legătură cu mine, mizele și prioritățile mele s-au schimbat destul de mult. Focul a rămas, doar că nu mă mai conduce, nu atât de des, cel puțin, ceea ce e un progres, pentru că mereu se lăsa cu pârjol. Acum e doar cu tăietură precisă, rapidă și doar cu scopul de a controla daunele. Cum majoritatea planetelor care mă guvernează sunt de foc, taurul existând doar pentru că m-am născut primăvara, probabil și focul ăsta e mai mult o dilemă de astrologie decât una de psihologie. Ce am vrut să spun cu asta este că în ciuda zodiei mele profund pământene, grijile mele au trecut pe nesimțite în sfera misticismului, ajungându-mi să-mi doresc să înceapă mai repede și problemele mele, că de cele moștenite sau primite leapșa m-am plictisit.

Începusem să scriu despre weekendul trecut cu Spera la Drăgășani și despre altele din era asta, dar nu-mi vin tonurile potrivite, sunt prea împrăștiată, mai am nevoie de timp, așa că mai aștept. Ce pot să spun acum e că n-am mai întâlnit de mult timp un om cu atâta poftă de viață, de muncă și energie ca Speranța. Ne-am întâlnit în foc și la intersecția dintre cinematografie și turism și pare că nu va trece mult timp până când vom avea și povești de spus.

S-au întâmplat și se întâmplă multe, repede și dintr-o dată. Mă simt ca o pâlnie înfundată, deocamdată. Una care merge pe cel mai subțire fir experimentat până acum. Ceea ce mă surprinde e că n-am căzut iar printre ciulini și nici nu arăt suficient de buzdugănită. Înțeleg că am avansat la acrobație.

Mereu am zis cu soră-mea că atunci când va veni vremea să intrăm în garajul din curtea mamei unde ne-am depozitat haotic viețile când ne-a lovit unul din buzduganele mari, îi vom da foc fără să mai stăm să alegem nimic. Mai toate lucrurile sunt bune, dar cred că nu mai suportăm noi surplusurile sau mai degrabă amintirile anilor de atunci. Nu pentru că ar mai avea vreo greutate, ci tocmai pentru că nu mai au nicio greutate. Sunt ca blocatoarele alea de uși. N-am avut timp atunci decât să le aruncăm pe toate din mers, unele peste altele, iar de atunci n-am mai intrat niciodată acolo. Nu pentru ordine. Am mai luat pentru film una alta și un scaun de birou pentru mine la București, că cel primit s-a făcut praf și îmi rupea spatele.

Acum că reconfigurăm totul cu noile dispariții fizice din alianțele familiale și cu alte întâmplări marcate de alte feluri de dispariții, că emoționale n-au apucat să fie în timpul vieților noastre, multe fiindu-mi urate pentru următoarea viață, un prost obicei al oamenilor din ciclul trecut al vieții mele, a venit și momentul acțiunii debarasarea. Firește că nu putem da foc la nimic fără să dam foc și casei, așa că ne-a rămas opțiunea picătura chinezească. Avem nervii tari, așa am fost crescute, să rezistăm la tortură, deci nu ne simțim profund intimidate.

Au fost multe de făcut pe acolo, de la ceata de caței de plasat și până la o mie de alte lucruri, la un moment dat am simțit că ne înghite toată povestea asta. După trei luni de drumuri care s-au îngrămădit în câteva mii de kilometri, am început să resimt și oboseala, weekendul ăsta nefiind în stare să fac mai nimic. Aș fi stat în pat cel puțin o eternitate, cum stau meduzele în mare. Am tras pe dreapta ultima oară și cum n-am putut ațipi, mi-am îngălbenit privirea cu rapița din câmpul de pe drumul spre Măgurele.

Weekendul trecut deliram în sinea mea, delir din care n-am putut ieși fără adjuvante, respectiv cu o sticlă de vin, de-al cramei, pe care am băut-o singură, eu nefiind o fană a vinului, având mult mai multe legături cu tăria, digestivele și băuturile amare. Primele două pahare au intrat cu noduri, apoi vinul bun bun de acolo a alunecat ca uleiul și parcă am simțit ceva. Nu musai viață, cât o urmă de relaxare musculară pe undeva și cântecul lui Fărâmiță Lambru “La crama din Drăgășani” care a dat buzna în capul meu.

La crama din Drăgășani

Cu un vin de zile mari

Of-ul meu aș vrea eu Gica

Să mi-l potolesc c-o sticlă

Parfumat dar nu mort beat

Cu un vinișor curat

O bărdacă de fetească

Sau valea călugărească.

Că de mă doftoricesc

Cu paharul ce-l golesc

Păi știu neică că trăiesc

Cât un arbore domnesc

Vesel tot mereu de-oi fi

Trec de anul două mii.

Pe soră-mea a picat garajul, pe mine altele, ne împărțim după cum găsim momente mai libere. Ne gândeam că dacă nu ne-am fi avut, ar fi fost foarte complicat de depășit perioada asta copleșitoare. Îmi trimite poze în fiecare zi cu ce mai găsește pe acolo, cum o păcălește pe mama să arunce ce trebuie aruncat musai și cum avansează, iar seara, când vorbim și ne uităm la lucruri, ne aducem aminte o sută de chestii și iar tragem zece concluzii sau le îmbunătățim pe cele o mie deja trase. Nimeni nu înțelege ce avem de vorbit atât.

Azi a găsit și o scrisoare veche scrisă pe un soi de șervețel. Îi scria tataie lui tata și-l ruga să nu mai joace poker prin baruri, cazinouri și restaurante, că acum e bărbat însurat și are copii de crescut. Firește că așa ceva nu s-a întâmplat niciodată, dependențele sunt chestii complicate și nu contează câți copii, amante și neveste ai, dependența e pe primele zece locuri întotdeauna, restul personajelor sunt recuzite, dovezi de tras în poze și de pomenit cu fudulie la mese de protocol și petreceri când lumea se dă în petec și e musai ca omul să arate cum și-a făcut el datoria către societate și ce realizări are. De mine s-a dezlipit acest neplăcut obicei, ba dimpotrivă, mă simt mult mai bine lăsând oamenii să creadă ce vor ei, ba cel mai bine mă simt când sunt subestimată total, pentru că primesc mai puține poveri de cărat până învăț cu totul cum să nu le mai îngădui sau cum să gestionez diferit ce mi se aruncă pe umeri, îmi fac mai puțini ne-prieteni și pot vedea mai limpede unele adevăruri.

Legat de al treilea tată, cel vitreg primit prin sorți în urma alianței de 21 de ani cu mama, mai mare de două ori decât cea cu tata, găsim promisiuni făcute mamei, împachetate în cuvinte bine alese pe tot felul de bilețele, că nu va mai bea și că nu va mai face datorii și credite pentru băutură niciodată, lucru care bineînțeles tot niciodată nu s-a întâmplat, cum nu se întâmplase niciodată nici înainte de apariția în ecuația noastră. Ba dimpotrivă, a prins-o bine și pe mama în hora asta, la rândul ei având predispoziții, cum a avut și taică-său mai înainte sau după ce s-a întors de la Canal, bunica din partea tatei cu care a petrecut o lungă vreme cât a trăit pe acolo și cine știe câte alte femei din neamul nostru, dar de care nu știm noi, pentru că alcoolismul la femei nu este un subiect despre care se vorbește. Însă aici suspectez și un joc al karmei, familia tatei fiind o mare producătoare de țuică de prune în zona lor, generații la rând. Cine știe câți s-or fi dus praf pe acasă de la țuica noastră, după ce munceau cu ziua pământurile, și câte blesteme nu ne-om fi primit de la neveste și copii, altfel nu-mi explic ambuscada asta. În orice caz, a ajuns să mă amuze această ruletă a universului. Niciodată nu știu dacă urmează să mă rupă pe genunchi sau să o dovedesc. Dependență de adrenalină ar zice unii, dependență de creștere ar zice alții, nici unii nu s-ar înșela.

În orice caz, nimeni nu a fost nevinovat. Dacă cineva a fost cu adevărat fericit în ecuația dependențelor, fie și pentru câteva clipe, dependenții cei năprasnici au fost, noi, dependenții mai ezitanți, recuzitele, am fost ocupate cu chestiile plictisitoare și cu munca de jos, argați la dependenții mari, vorba bunicii Ana Jana când dădea cu gălețile de pământ și de toate gardurile până ajungea la grajd cu mersul ei șchiopătat și striga "dracu' a crezut că voi ajunge eu argata porcilor".

Diferența dintre cei doi tați dependenți este că tata a murit din picioare, iar celălalt înecat în el însuși. Ambii au murit cum au trăit și cum le era felul și dependența. Același cântec, alt cover. Pe al doilea tată vitreg, cel din mijloc, nu-l socotesc la măsurătoarea asta, pentru că nu a stat mult în viețile noastre, era probabil prea sănătos și nu era dependent decât de pisica lui chioară și de nevestele de dinainte. În plus, era și mai artist. Și el a murit, doar că nu mai țin minte din ce cauză. Ce aveau toți trei în comun era inteligența intelectuală, lipsa inteligenței emoționale și fumatul, o altă dependență, probabil cea cu rădăcinile cele mai adânci și cea mai complexă dintre toate, dacă mă iau după propriile-mi concluzii, eu însămi fiind fumătoare, și după diverse studii.

Îmi propusesem de mai mult timp să reînnoiesc și crucile la morminte pentru tata și maică-să, bunica Ana Jana. La ea dispăruse total, la el mai era un ciot care arăta ca o gimnastă dezechilibrată. Pentru că în familia noastră nu se face nimic dacă nu e grandios sau cel puțin ieșit din comun, mormintele au rămas fără cruci în așteptarea marelui monument de familie, din marmură. Am fi fost în stare să facem consiliu de familie si să venim din toate colțurile țării doar ca să discutam acest subiect, o absurditate desigur, pentru cum împărțim trei lei de fapt, una peste care am sărit în pas săltat cu primul respiro și am rezolvat cum știu eu, direct și fără consilii, notificări și păreri. Sau poate am făcut un statement pentru că mă plictisisem de atâta inerție.

Mărturisesc că din scopuri profund egoiste m-am ocupat de problema crucilor, în niciun caz pentru că familia noastră ar fi fost cineva pe acolo și nu se cade. Nu vreau să le dau nicio pauză morților pe lumea ailaltă de la a munci pe brânci alături de noi, viii rămăși de partea cealaltă a lumii, pentru a face praf lanțul greu al nebuniei și al slăbiciunilor. Așa că am socotit că dacă nu mai au cruci, cum vor mai traversa abisurile dacă n-au din ce face pod peste prăpastii? Pentru cei interesați, o cruce de lemn costă în jur de 120 de lei, scrisă de mână cu marker cu vopsea, se fac din brad în principal, și ar trebui să țină 7 ani, dar țin vreo 5 dacă nu le fură nimeni pentru foc iarna.

Zilele astea cimitirele au predominat dintr-un motiv sau altul. Pe soțul trei al mamei l-am căutat la Eternitatea din Ploiești o oră ca să-l găsim și nu l-am găsit până când n-am luat de la administrație coordonatele, după care am mai căutat încă o jumătate de oră. Din cauza familiei lui care ne-a făcut prezența la înmormântare o experiență de neuitat, dar și un subiect de comedie absurdă, rămăsesem cu impresia că mormântul e în altă parte. Un cimitir uriaș ticsit de cruci. Cruci agățate de cruci agățate de cruci. N-ai unde pune talpa. Mi-am cerut scuze la sute de morți că trebuie să calc pe casa lor. Apoi, mergând pe singura alee care mai seamănă cu o alee mă gândeam peste cât de mulți morți și umbre de morți calc. Un lucru pe care i l-am spus soră-mii cu voce tare, ea completând “cum au călcat și morții ăștia peste cei de dinainte”, iar eu continuând “cum și noi, viii, suntem morții din slujba Învierii. Moartea care calcă pe moarte suntem noi, morții care calcăm pe morți.” Apoi am privit pe dedesubt și mă gândeam cât de diferite sunt traseele morților de la locul morții la locul crucii. Parcă e harta traficului aerian.

Deși ar fi trebuit să fim grave și reținute la acest subiect serios pe care l-am transformat în delir, ne-a înfrânt propria natură și am început să râdem. Nu strident, așa între noi. Ne-am asumat că avem un umor negru și că nu are sens să ne păcălim că va fi vreodată altfel. E una din moșteniri. Pe noi filozofia și discuțiile adânci nu ne-au dus niciodată la Nirvana și alte înălțări, ci doar la râs ca proastele. E ca un reflex, nu ne putem abține. Când se atinge limita cu depresia, violența sau sinistrul, pe granița aia subțire, noi începem să vedem comedii și parodii. Cred că așa simțea și scenaristul genial care a scris Familia Adams. Noi doar n-am ajuns acolo, încă.

Mai e de muncă la garajul vieții rămase pe acolo, s-a adunat un munte de aruncat și dat, trebuie chemat gunoiul pentru chestii care nu înseamnă gunoi menajer și plătit în plus. Am plătit când le-am dus, acum plătim când le aruncăm. Nimic nu are sens. Apoi urmează podurile. Apoi curtea din spate. Apoi de dărâmat niște chestii pe acolo și pus gard nou pe unde nu mai e. Dar toate astea pe rând și mai ales după Fuego, am luat bilete la concert înainte de pandemie pentru mama. Ținusem minte că îi place, îl asculta într-o vreme și am vrut să-i fac o surpriză, acum zice că ce să facă ea la Fuego. Mai am câteva zile să o dau pe brazdă. La fel și cu iubirea vieții ei, negată, respinsă si lăsată pentru viața următoare, dar niciodată uitată, sculptorul. Acum când i l-am arătat pe Youtube zice “Ah, îl recunosc, a fost un bun tovarăș de-al meu. Ne-am înțeles foarte bine. Încă mai seamănă cu el însuși.”