Fulbright, The Locationist, Sunmoon, o producție brand arthouse și alți fluturi din 2020.

Cu mici excepții care au luat forma zilelor de filmare și a altor orbecăieli prin Halloween-ul care a devenit lumea din oraș între timp, mi-am petrecut anul 2020 de până acum pe scaun și pare a fi foarte probabil ca și Crăciunul și Revelionul să mă prindă tot acolo. Nu m-aș mira să mă fulgere și vreo mare dragoste tot pe scaun sau din scaun. Căci la mine se vine în era asta și nu știu niciodată cine urmează să vină, însă oricine ar veni sigur mă vă găsi pe scaun sau într-o strânsă legătură cu el.


În viața unui plămăditor de filme, cum în sfârșit am devenit în acest timp al vieții după ce am insistat 40 de ani pentru chestia asta, scaunul este fabrica de vise și magie.


Pe scaun scrii, pe scaun rescrii, de pe scaun suni lumea și faci bugete și socoteli, de pe scaun zici ce ai de zis actorilor și oamenilor care au plonjat în povestea ta, de pe scaun îți dai testimonialele pentru making-of, lipit de scaun îți montezi filmul sperând să iasă la suprafață filmul pe care l-ai făcut și nu vreo mutație sau deviație, de pe scaun îți faci website-ul, de pe scaun îți croșetezi strategia de promovare a filmului, videoclipuri și texte pentru social media, de scaun te prinzi ore în sir de cursuri online care mai au foarte puține legături cu realitatea, până și când faci pauză și ieși pe afară, fie la o cină, fie într-o vizită sau la vreo întâlnire de vreun fel sau altul, tot pe scaun sfârșești.


Într-un final, dacă ai noroc și o brumă de talent sau măcar un minim de inspirație, fie ea și temporară, poate, poate, poate îți plimbi fundul înțepenit și pe un covor pe la vreun oarecare festival de film mascat unde povestești pe repede înainte, tot mascat, câte chestii ai făcut tu de pe scaun, iar lumea de dincolo de film va rămâne cu iluzia că viața ta e fascinantă, că tu trăiești cu adevărat, iar daca nu e atât de adevărat, măcar viața ta e o mare aventură.


Sigur, pe undeva este și așa, însă aproape totul se plămădește cu scaunul la purtător. Filmul tău care în curând va distra sau va enerva oamenii sau îi va ține mai vii sau mai morți un pic pentru câteva minute în plus, tot pe scaun, își are ca sursă și resursă propriu-ți scaun.



“Creația spiritului”, cum frumos este numită în lege opera cuiva, nu se poate produce dacă nu te lipești de un scaun pentru o lungă vreme, zi și noapte deseori. Creația asta a spiritului transformă scaunul într-o mică închisoare de 0,3m pe 0,3m, noua ta casă din casă, din autobuz sau de pe unde ești într-un moment sau altul, în care stai aproape nemișcat până se descarcă pe un teanc de foi de hârtie, pe o pânză, pe un ecran, pe o bucată de piatră sau pe alte suporturi ideea sau viziunea care nu-ți dă pace. Iar în general, tot ce nu-ți dă pace supraviețuiește. Nu știi tu în ce măsura îi poți supraviețui.

Bursa Fulbright. La un milimetru de a mă îmbarca spre Americi în anul academic 2021-2022, într-o buclă pregătitoare pentru doctorat.

Sub zodia scaunului aflându-mă, anul ăsta am fost selectată pentru interviul la bursa Fulbright, cel mai prestigios program educațional inter-cultural din lume cunoscut pentru producerea de laureați și premianți Nobel și Pulizer.


... dar hei! Nu te grăbi să mă invidiezi pentru că n-am trecut și de interviu. Tot tălpașă am rămas, cum m-am consacrat.


Prietenii cred că dacă am ajuns până într-acolo încât sa fiu luată în calcul e o recunoaștere a excelenței, nu că performanțele mele nu au fost recunoscute când a fost cazul sau nu aș fi știut deja despre mine acest lucru, dar faptul că n-am trecut acest liman al formalităților academice… habar n-am ce înseamnă de fapt. Poate fi vârsta, faptul că sunt prea formată sau pur și simplu o chestiune de politică, pentru că mi-e greu să cred că portofoliul meu de performanțe a putut fi egalat de un student de 20 de ani.


Aș fi ipocrită să spun că nu m-a afectat pentru câteva clipe respingerea asta, simt că aș fi avut nevoie de know-how-ul american într-ale scenaristicii și producției de film/tv, însă gândul că într-o zi voi putea transmite ideea că omul poate absolut orice, indiferent de cine îl respinge sau cu atât mai mult cu cât este respins, inclusiv de un program de magnitudinea Fulbright, îmi dă o satisfacție teribilă. Pentru că atunci când ajungi cel puțin unde ai vrut, tocmai faptul că ai reușit purtând la centura respingeri atât de grele, îți multiplică dintr-o dată valoarea.