Search

Fulbright, The Locationist, Sunmoon, o producție brand arthouse și alți fluturi din 2020.

Updated: Mar 21

Cu mici excepții care au luat forma zilelor de filmare și a altor orbecăieli prin Halloween-ul care a devenit lumea din oraș între timp, mi-am petrecut anul 2020 de până acum pe scaun și pare a fi foarte probabil ca și Crăciunul și Revelionul să mă prindă tot acolo. Nu m-aș mira să mă fulgere și vreo mare dragoste tot pe scaun sau din scaun. Căci la mine se vine în era asta și nu știu niciodată cine urmează să vină, însă oricine ar veni sigur mă vă găsi pe scaun sau într-o strânsă legătură cu el.


În viața unui plămăditor de filme, cum în sfârșit am devenit în acest timp al vieții după ce am insistat 40 de ani pentru chestia asta, scaunul este fabrica de vise și magie.


Pe scaun scrii, pe scaun rescrii, de pe scaun suni lumea și faci bugete și socoteli, de pe scaun zici ce ai de zis actorilor și oamenilor care au plonjat în povestea ta, de pe scaun îți dai testimonialele pentru making-of, lipit de scaun îți montezi filmul sperând să iasă la suprafață filmul pe care l-ai făcut și nu vreo mutație sau deviație, de pe scaun îți faci website-ul, de pe scaun îți croșetezi strategia de promovare a filmului, videoclipuri și texte pentru social media, de scaun te prinzi ore în sir de cursuri online care mai au foarte puține legături cu realitatea, până și când faci pauză și ieși pe afară, fie la o cină, fie într-o vizită sau la vreo întâlnire de vreun fel sau altul, tot pe scaun sfârșești.


Într-un final, dacă ai noroc și o brumă de talent sau măcar un minim de inspirație, fie ea și temporară, poate, poate, poate îți plimbi fundul înțepenit și pe un covor pe la vreun oarecare festival de film mascat unde povestești pe repede înainte, tot mascat, câte chestii ai făcut tu de pe scaun, iar lumea de dincolo de film va rămâne cu iluzia că viața ta e fascinantă, că tu trăiești cu adevărat, iar daca nu e atât de adevărat, măcar viața ta e o mare aventură.


Sigur, pe undeva este și așa, însă aproape totul se plămădește cu scaunul la purtător. Filmul tău care în curând va distra sau va enerva oamenii sau îi va ține mai vii sau mai morți un pic pentru câteva minute în plus, tot pe scaun, își are ca sursă și resursă propriu-ți scaun.



“Creația spiritului”, cum frumos este numită în lege opera cuiva, nu se poate produce dacă nu te lipești de un scaun pentru o lungă vreme, zi și noapte deseori. Creația asta a spiritului transformă scaunul într-o mică închisoare de 0,3m pe 0,3m, noua ta casă din casă, din autobuz sau de pe unde ești într-un moment sau altul, în care stai aproape nemișcat până se descarcă pe un teanc de foi de hârtie, pe o pânză, pe un ecran, pe o bucată de piatră sau pe alte suporturi ideea sau viziunea care nu-ți dă pace. Iar în general, tot ce nu-ți dă pace supraviețuiește. Nu știi tu în ce măsura îi poți supraviețui.

Bursa Fulbright. La un milimetru de a mă îmbarca spre Americi în anul academic 2021-2022, într-o buclă pregătitoare pentru doctorat.

Sub zodia scaunului aflându-mă, anul ăsta am fost selectată pentru interviul la bursa Fulbright, cel mai prestigios program educațional inter-cultural din lume cunoscut pentru producerea de laureați și premianți Nobel și Pulizer.


... dar hei! Nu te grăbi să mă invidiezi pentru că n-am trecut și de interviu. Tot tălpașă am rămas, cum m-am consacrat.


Prietenii cred că dacă am ajuns până într-acolo încât sa fiu luată în calcul e o recunoaștere a excelenței, nu că performanțele mele nu au fost recunoscute când a fost cazul sau nu aș fi știut deja despre mine acest lucru, dar faptul că n-am trecut acest liman al formalităților academice… habar n-am ce înseamnă de fapt. Poate fi vârsta, faptul că sunt prea formată sau pur și simplu o chestiune de politică, pentru că mi-e greu să cred că portofoliul meu de performanțe a putut fi egalat de un student de 20 de ani.


Aș fi ipocrită să spun că nu m-a afectat pentru câteva clipe respingerea asta, simt că aș fi avut nevoie de know-how-ul american într-ale scenaristicii și producției de film/tv, însă gândul că într-o zi voi putea transmite ideea că omul poate absolut orice, indiferent de cine îl respinge sau cu atât mai mult cu cât este respins, inclusiv de un program de magnitudinea Fulbright, îmi dă o satisfacție teribilă. Pentru că atunci când ajungi cel puțin unde ai vrut, tocmai faptul că ai reușit purtând la centura respingeri atât de grele, îți multiplică dintr-o dată valoarea.


Acum că am plâns în sfârșit și acest mort, tot de pe scaun, bineînțeles, pot trece la lucrurile cu adevărat importante pentru mine în era asta, filmele pe care le-am făcut anul ăsta, un an istoric în care aproape nimeni nu a produs nimic în domeniul filmului, un al doilea an zero al cinematografiei romanești după anul 2000.


Cred că nu greșesc când spun că se pot număra pe o mână filmele produse și pe un sfert de mână filmele cap-coadă produse în pandemie, în principal au fost resturi sau filme făcute cu finanțări de la stat obținute înainte de pandemie, iar pe un deget sau două putem număra filmele 100% independente, cele făcute cu bani personali/privați, iar cel puțin noi cu filmul nostru suntem un astfel de deget.


Îmi asum aroganța când spun că îmi doresc să fim degetul mijlociu arătat sistemului, politicienilor ignoranți și dogmaticilor care susțin sistemul actual în ce este mai nefericit pentru arta și cultura românească, dar și pentru partea de economie susținută de producția de film. Tot de pe scaun spun și îmi asum.


"Sunmoon" (Trust Your Star)

“Sunmoon” a fost primul film, plămădit tot de pe scaun, doar că în plină carantină, un film scurt experimental, un hibrid între animație generată pe calculator, muzică, fotografie animată și narațiune live, film care a început ca o joacă, s-a continuat din curiozitate și s-a sfârșit într-o poveste, repede devenit selecție oficială în două festivaluri, unul din Goa, India și unul din Islanda, nu însă festivalurile de pe listele cu steluțe și mari pretenții. Marile festivaluri n-au avut minima inspirație pentru a înființa rapid o categorie de filme făcute în carantină, să prindă în istoria cinematografiei un moment absolut istoric.


“Sunmoon” este un film experimental foarte frumos, așa cum oamenii care l-au văzut l-au etichetat și cum și eu îl percep cu ochiul meu obiectiv, nu inventează roata și nici cinematografia, dar deschide un orizont nou, indică un trend și arată cum poți integra simplu un brand și multe tehnologii moderne și ieftine pentru a spune elocvent o poveste, pentru a transmite o idee sau un mesaj într-un fel memorabil sau care să rămână cu audiența.


Astfel, probabil că nu este întâmplător faptul că a fost selectat de festivaluri predominant orientate spre inovație.


Povestea "Sunmoon" are 8 minute, l-am făcut împreună cu actrița Marcela Motoc și îl poți vedea aici pentru 2,8$, echivalentul a 12 lei +/- sau a unui sfert din prețul unui pachet de țigări, deși nu mai știu cât costă acum țigările pentru că m-am dat pe tutun ca să fac economii pentru a le cheltui pe filme.


Cine vrea să-l vadă ca să scrie despre el pe rețeaua lui socială sau pe blog, îl poate vedea gratis dacă îmi trimite un mesaj. Cine l-a văzut deja și poate spune două vorbe, i-aș și mulțumi.


Ce pot eu să-ți spun despre “Sunmoon” este că e un film pozitiv, original, cu o muzică superbă compusă de e-prietenul meu Scott Moodie din SUA, un om extrem de generos care m-a lăsat să-mi fac de cap cum am vrut cu muzicile lui pe experimentele mele și care nu are cum să nu-ți ridice măcar un pic starea de spirit și perspectivele. Însă are și o simplitate și naivitate pe care nu știu să ghicesc cum le va percepe și digera fiecare în lumea asta condusă tot mai mult de minte și tot mai puțin de inimă. Rămâne de văzut.


Curioasă și foarte curioasă sunt clar să văd cum ajunge la tine. Îți las aici pagina filmului pe vimeo on demand care conține și o versiune de trailer.

“The Locationist” (Some limits are worth crossing.)

“The Locationist” este prima dragoste și filmul meu de debut și ca scenarist și regizor. Un mediu-metraj și o dovadă de concept pentru o serie, o drama-comedie de aproape 40 de minute care s-a bazat pe un scenariu de 22 de pagini. Un gen mai rar întâlnit în România, dar foarte popular în restul lumii. Prin acest gen se respiră în timp ce râzi când e de râs si plângi când e de plâns.


Un film care ne-a adus împreună și ne-a îndrăgostit unii de alții, un film care continuă să atragă cei mai talentați și faini oameni pe care i-am întâlnit până acum, dar și pe care i-am dorit alături, feedback-uri dintre cele mai frumoase și încurajatoare atât pentru regie, cât și pentru actrițe, scenariu și imagine.


“The Locationist” s-a detașat de la primele cuvinte din scenariu, astfel că fără să apuc să-l rescriu a fost selectat din prima la cunoscutul program de dezvoltare Midpoint Intensive Bucharest sub bagheta regizorului ungur Csaba Bollok pe care l-am adorat pentru umorul lui și care la rândul lui s-a îndrăgostit de scenariu, iar mai apoi, măsurându-mă din cap până-n picioare a pariat că-l voi face în mai puțin de un an, pariu pe care l-a câștigat mai înainte de vreme, când eu încă nici nu apucasem să mă dumiresc și să știu despre mine ce urmează să fac și mai ales cum în sistemul complet închis pentru producătorii noi, așa cum este sistemul românesc.


Apoi n-a trecut mult după ce l-am înscris în primele 5 cele mai mari concursuri de scenarii din lumea asta ca să-i testez valoarea în ocean când i-au venit rezultatele (scorecard-ul pentru hook, personaje, plot, dialog, potențial de piață, ritm etc). N-a fost selectat pe nicio listă scurtă, dar a avut o notă de peste 8,50/10 în bătaie corp la corp cu mii de scriitori și scenariști de carieră și vorbitori nativi de limbă engleză, iar asta mie mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu, arătându-mi în același timp și magnitudinea competiției din sfera asta.


Când un juriu format din câștigători de Oscar, Golden Globes și altele asemenea îți dau la unison nota asta, nu mai stai ca debutant să te gândești dacă îl faci sau nu-l faci și nici de ce programele mărunte de granturi de prin oraș te ignoră, ci cum să faci filmul. Ăsta devine singurul tău gând. Pentru că știi că n-ai cum să eșuezi cu el.


La filmul "The Locationist" avem și o serie web suculentă de making-of pe care l-am gândit în stil reality show și în care am prins întâmplările facerii, testimoniale și multe altele, precum și alte lucruri educative și distractive în egală măsură. Fiind primul nostru film și pe deasupra realizat în pandemie, am socotit că un making-of este absolut esențial, că nu putem rata documentarea acestei experiențe în timpul în care se schimbă lumea și istoria cinematografiei, dar mai ales noi și viețile noastre. Așa că acum m-am ales și cu o pălărie mica de showrunner căreia moartă-coaptă trebuie să-i fac față.


Așadar, gândul la film nu mi-a dat pace până nu l-am făcut. S-a întâmplat vara asta.


... cu actrițele devenite producătoare pe drum Marcela Motoc (protagonista primei mele serii de filme și o mare descoperire și revelație pe care îmi doresc să o vadă și să o pună în valoare cât mai mulți regizori) și Ela Gavrilă, față de care am aceleași gânduri și a cărei experiență în State a făcut o diferență, ea primind și invitația de a fi co-regizor alături de mine în această producție, noi fiind colege si la master. Cu Mirela Cretan în rolul "antagonistei", o altă minunată descoperire. Cu Bianca Codroiu, prietena mea, printre ele, într-un rol mic, dar haios. Cu o altă colegă de-a noastră de la master, Roxana Popescu, care s-a virusat și ea cu povestea asta și a sărit în barca noastră, a producătoarelor. Plus Irina Szasz, producătoarea making-of-ului, dar mai ales o scriitoare de excepție și un om ieșit din comun de mișto. Cu Albert Radu la imagine, Nico Toader la păr, Andreea Dardea Tesdall la make-up, Andreea Ștefan la implementarea conceptului meu pe costume, IQ Media la furnizori de echipamente prin Vali Anita care ne-a susținut producția cu un deal suportabil pentru posibilitățile noastre financiare, Cosmin Stângă la partea tehnică a montajului, Cristian Rogojinaru la sunetul de pe platou, soră-mea, Cristina Maria Mihalcea pe o parte din grafica ce va urma și pe conceptul costumului “antagonistei”. Eu la montaj și rămâne de văzut la mastering daca voi închide filmul cu cine îmi doresc.


... și cu sponsorii:

  • Route Spedition 66 care ne-a ajutat să obținem mașina protagonistei, un unicat declanșator de dorul libertății pe care l-am cules taman din Olanda pentru film;

  • Hotel Unique care ne-a pus spațiul la dispoziție pentru un episod de making-of si orice altceva ne-am mai fi dorit sau ne-ar fi fost necesar, ca de multe ori de altfel;

  • Lara Sweets care ne-a trimis prăjiturile “antagonistei” pe care tot noi le-am mâncat ulterior, bucurându-ne de un desert pe cinste si ca niciun altul din oraș;

  • Soții Maria și Ștefan Cristea, prieteni de suflet, care ne-au lăsat să ne facem de cap în locația lor cu toată inima;

  • și spiritul nevăzut al filmului, Dr. Maria Simina Sapatinas, un om extrem de special și un prieten ca niciun altul care a coagulat interesul sponsorilor și al susținătorilor în jurul acestui film și în jurul meu, convinsă fiind că suntem de partea fericită a istoriei.

Cine nu se regăsește aici, se vă regăsi pe generic sigur.


Greu să exprim în cuvinte cât de frumos s-au legat oamenii și lucrurile și banii și cât de frumos ne-a putut ieși! Magie. Magie. Magie. Mai frumos decât am sperat, debutanți fiind totuși la unele capitole și netrecuți prin multe focuri și ape pe unele zone ale plămădirii, fiind un proces extrem de complex și supra-specializat.


Ne-am lăsat conduși de scenariu și de intuiție, am muncit enorm de mult și cu toată pasiunea de care am fost în stare. Cu toate imperfecțiunile, stângăciile, limitările și neajunsurile am dat filmului tot ce-am avut mai bun în faza asta a vieților noastre, tot ce suntem, tot ce am putut și tot ce ne-a dus capul și inspirația în stilul gherila în care l-am făcut. Parcă filmul a crezut în noi mai mult decât am crezut noi în noi și în el, așa a fost. A fost cât se poate de viu și dintr-un punct încolo a preluat controlul, iar noi nu ne-am împotrivit.


Cu noii oameni care mi s-au alăturat zilele astea, oameni pe care mi i-am dorit în mod deosebit și care am sperat să se îndrăgostească de acest film și de personajele lui la fel de mult ca și noi, trag speranța că-l vom putea arăta în perioada sărbătorilor, cum la fel sper că te va bucura cel puțin cât ne bucură pe noi, echipa.


Dacă vrei să vorbești despre filmul “The Locationist” în rețeaua ta socială, pe blogul tău sau pe unde mai scrii, cu scopul de a pune un umăr la împingerea lui în lume, ocazie cu care l-ai putea vedea mai înainte de a ieși pe piață, lasă-mi un mesaj.

Producția brand arthouse: un film scurt în locul unei reclame. Explorarea intersecției dintre advertising și cinematografie sau provocarea de a integra valorile și cultura unui brand într-o poveste memorabilă prin punerea puterii nelimitate a filmului în slujba creșterii unei activități (o mică afacere, un artist, un freelancer etc).

Tot anul ăsta, acum pe ultima sută de metri, s-a întâmplat și ce credeam că nu se va mai întâmpla chiar acum, dorința unui brand mic, o afacere-boutique, de a face cu mine primul său film brand arthouse și alte idei pe care le mai am, un trend teribil care poate arunca pe orbită o activitate, fie ea o mică afacere/freelancer/artist/formație etc. Un trend pe care mă străduiesc de la începutul anului să-l împing în piață, dar despre care nu știam când și cum va declanșa o primă reacție printre antreprenorii cu care am apucat să vorbesc.


Afacerile mari sunt deja pe acești cai, lucrează la o altă scară din perspectiva actorilor/regizorilor și, deși sunt pe val cu povestea asta și experimentează continuu granița asta dintre publicitate si cinema, la noi nu este încă o practică și nici măcar o curiozitate. Există si festivaluri mari pentru acest tip de filme, numite si xfilms (ex. faimosul Tribeca din New York), iar dacă reușești să integrezi suficient de bine și de natural brandul în poveste, pariul meu este că filmul poate funcționa și ca film de ficțiune sau documentar, implicit poate fi comercializat pe piața de film ca orice alt film, ceea ce înseamnă un impact material și de imagine înzecit pentru brandul care investește într-o astfel de strategie și viziune.


Mi-am dorit foarte mult tema asta pentru lucrarea mea de dizertație cu care să închid masterul și să deschid doctoratul și cel mai mult mi-am dorit un studiu de caz frumos cu care să pot arăta și experimenta în moduri cuantificabile ce impact poate avea o astfel de abordare și strategie de advertising/marketing în dezvoltarea și supraviețuirea unei mici afaceri sau a unui artist sau performer independent.


Iată că s-a întâmplat, așa că tot pe scaun sunt, scriind la scenariul acestui nou fel de film și la altele adiacente, lucruri pe care îmi doresc să le pot împlini cu noua echipă până în sărbătorile de iarnă, o auto-provocare destul de îndrăzneață pentru ce tur de anduranță a fost anul ăsta, cel puțin pentru mine, dar nu imposibil la cât de spartani suntem toți.

Website

S-a mai întâmplat schimbarea radicală de macaz cu site-ul meu, așa cum se poate vedea. Am dat drumul unui număr de 500 de prieteni ai vechiului blog și al întregului conținut de acolo. Nu-mi pare rău pentru că știu că vor găsi drumul înapoi, iar cei care nu-l vor găsi probabil nu erau în locul potrivit din capul locului. Poate o parte din conținutul de acolo o voi arhiva pe undeva pe aici.


...


Și s-au mai întâmplat câteva lucruri interesante, dar ele nu sunt pentru spus, ci pentru arătat în alte filme atunci când le va veni vremea sau alte feluri de scrieri.


Mă opresc aici acum, pe scaun fiind și pe scaun rămânând în continuare pentru că așa vrea “creația spiritului”. O nesfârșită agonie. Una, însă, pe care n-aș da-o la schimb pentru nimic altceva.


Sper să reușesc să-mi plătesc și chiria cu această creație a spiritului, nu de alta dar altceva se pare că nu știu și nici nu mai am chef să fac. O vreme, cel puțin, sper să mă pot bucura de această libertate. De pe scaun, sigur, doar să fie.


#fulbright #sunmoon #thelocationist #brandfilm