Firul vieții până la Articolul 22, acum și pe Cinepub, platforma unde vezi gratis filme românești.
Updated: Apr 4, 2022
Firul roșu al poveștii mele până la scurtmetrajul “Articolul 22”, un film care de acum este și în portofoliul Cinepub, platforma unde descoperi noi talente și vezi gratis filme românești, străine și studențești.
Sunt fană a culturii deschise din anul 2010 când, aflându-mă într-o situație neobișnuit de complicată care urma să-mi marcheze tot destinul, am căutat să văd ce au făcut alții mai inteligenți decât mine când s-au aflat în situații similare și ce căi de ieșire din astfel de crize există în ecosistemul prezent. Nu am putut găsi informații și mărturii pe internet, iar asta am simțit-o ca pe “Fazan”, pentru cine (mai) știe jocul. Ca de apă și ca de aer aș fi avut nevoie atunci de un ghidaj, de o sursă de inspirație pragmatică, aplicabilă.
Antreprenorii mici și medii nu dădeau mărturie despre momentele lor grele și despre conflictele lor. Din mândrie și rușine, eșecul fiind procesat în cultura noastră cu un sfert de neuron în loc de trei, managementul de criză, o artă în sine, nu face obiectul programei în facultăți, implicit nici pomeneală să se vorbească de așa ceva; strategii de ieșire din crize de negăsit sau dacă găseai pe alocuri pe website-uri străine, erau în cel mai fericit caz din perspectiva comunicării și niciodată din perspectivă strategică și operațională; jurisprudența românească săracă în cazuistică pentru că puțini se luptă pentru cauzele lor și nu sunt suficiente exemple și cărări.
Totul se pierduse. La momentul acela nu mai luptam pentru vidul prezentului, ci pentru a crea un fir de viitor. Făcusem calculul că dacă mai vând ce a mai rămas și că dacă cei 2-3 din familie care mai rămăsesem am munci doar să acoperim datoriile, pierderile nu le-am mai socotit, economii nici atât, ne-ar trebui minim 100 de ani să ajungem la zero dacă am trăi în copaci și am mânca aer, vreo 70 de ani dacă am fi la pușcărie unde avem costurile acoperite și vreo 200 de ani dacă am și avea casă și masă. În niciunul din scenarii nu exista posibilitatea unei zile libere, vacanțe sau nopți dormite până la capăt, iar concepte ca viața personală, iubirea, dezvoltarea pasiunilor și altele din vârful piramidei nu mai erau nici măcar pe radarul viselor.
Între mine și viața mea și între mine și restul lumii știute nu mai exista niciun pod.
Un moment deznădăjduitor, cumplit de gestionat fizic, psihic și emoțional. O mare lecție de recunoștință pentru orice secundă și strop de bine, de viață în esență.
La ce pot apela? M-am întrebat atunci. Rămasă agățată de viață și de lume doar de un fir de internet, cu un laptop spart în brațe. Cu 7 lucruri mi-am petrecut lungul timp de “meditație”:
Șah cu computerul, pentru că e pură strategie și autocontrol;
Joc de table cu turci și greci pe platforme, pentru că sunt cei mai buni și pentru că strategia se îmbină cu norocul și cu factorii aleatori, ca în viață;
Citirea Scripturilor, din care pentru scopul meu “Istoria Susanei”, “Cartea Iuditei” și “Cartea lui Iov” m-au scos mental din corzi, mi-au arătat și alte unghiuri și m-au întărit;
Filme, din care transcedentalul David Lynch a predominat;
Observarea judecării cauzelor în instanța de judecată, pentru a-mi nuanța si elasticiza gândirea, pentru a-mi șlefui strategia de apărare și pentru a învăța să simt și să privesc și prin ochii oponenților;
Construit soluții la provocări sociale, de afaceri și guvernamentale în platforma americană de inovație deschisă (problem solving) Innocentive, ca să învăț cât mai mult din ce nu știu și să și pot trăi din treaba asta uneori, când o soluție e premiată și aleasă pentru implementare (7 din 60 au fost și cu banii de pe ele mi-am cumpărat timp și sănătate ca în jocurile video);
Scris, ca să-mi reglez emoțiile (și nervii și frustrările), să mai topesc din confuzie și să-mi limpezesc gândurile, dar cel mai mult să mă țin conectată la mine și să-mi șlefuiesc cuvântul.
După toate astea, prin prima fisură care a spart zidul nimicului, am intrat din nou în arenă și am reușit să întorc roata în favoarea mea, uneori până la jumătate, alteori până la capăt. Una din marile arene a fost justiția și de acolo își trage seva scurtmetrajul Articolul 22, sămânța atât pentru un film de lungmetraj pe care l-am schițat deja și a unei serii web legal-drama de etică și integritate pentru tineri.
În acel timp am conștientizat la un nivel mult mai profund câteva lucruri care mi s-au înșurubat definitiv în sistem, devenind 8 adiții vitale la filosofia mea de viață:
între probleme (oricât de disperate ar fi si s-ar simți) și soluții nu sunt distanțe atât de mari cum par, dar da, lipsesc poduri și sunt insuficienți conectori de puncte, de vorbe și de oameni;
este de o importanță vitală să ne publicăm poveștile, gândurile și experiențele profesionale, munca, lucruri care reprezintă studii de caz în toată regula, pentru ca alții să le găsească la nevoie, indiferent cum ni se par nouă sau altora și indiferent cât de mici ni se pare că suntem. Venim de la diferite niveluri și straturi ale vieții, nu știi pentru cine face o diferență un cuvânt sau gest de-al tău.
orice punct reușești să creezi și orice pas faci înainte, oricât de mic sau nesemnificativ ar părea, va conta în balanța lucrurilor și va face o diferență, uneori mai mult decât știai să-ți imaginezi;
sfârșitul rareori e acolo unde pare a fi;
nu suntem stăpânii timpului și nu poți lăsa nicio secundă să se scurgă degeaba sau în afara ta și a ceea ce pretinzi că ești si că îți dorești;
adevărul este singurul 'instrument' prin care poți materializa ce vrei în această realitate;
o comoară nu e de folos nimănui dacă stă ascunsă, așadar arhivele sunt minunate, dar dacă nu sunt scoase la suprafață nu-și ating scopul și potențialul până la capăt (filme, studii, cercetări etc);
fii cât mai tu, lumea se va adapta.
Multe din aceste conștientizări și valori stau în fundația culturii deschise, a democratizării cunoașterii, informației, artei, etc.
Ca să înțelegem importanța vitală a culturii deschise, e suficient să ne imaginăm că deschidem internetul și că nu găsim sau nu putem accesa nicio informație utilă și niciun film, text de proză sau piesă muzicală, că am vedea doar titlurile și un scurt rezumat. Însă mai multe nici n-ar fi la vedere și nici măcar titlul și rezumatul nu le putem accesa, ar fi într-un cerc mic și închis. (și deseori, foarte plicticos. pentru mine).
E esențial să înțelegem acest lucru pentru a fi mai recunoscători pentru ce avem și pentru ce primim prin generozitatea creatorilor și a celor care-și împărtășesc munca și ideile, dar și prin eforturile facilitatorilor, pentru că cei mai mulți dintre noi consumăm tot ce găsim fără să ne gândim câte resurse, timp și eforturi sunt în spatele acestor lucruri, dar mai ales cât stres la gândul “ok, am făcut asta și am oferit-o lumii, dar acum din ce trăiesc?”.
Ca să putem vedea filme noi și să citim cărți noi și multe altele gratis, iar ele să devină din ce în ce mai satisfăcătoare și pentru public, creatorii trebuie să aibă un minim de condiții să poată cerceta și crea, publicul și creatorii învățând împreună, fiind în esență co-creatori, depinzând unii de ceilalți. Un comentariu inteligent îmi poate îmbunătăți următorul film, de exemplu, sau îmi poate da o idee despre un nou film, iar o producție înseamnă locuri de muncă, apoi ajunge la public, beneficiază și ceilalți și tot așa.
Sunt cărți, cântece și filme care au schimbat lumi și sisteme, care au dat speranță, care au întărit spiritual, care au îmblânzit suferințele în timpuri grele și care au alinat răni sufletești în timpuri dureroase. Și asta nu se datorează doar creatorilor, artiștilor și echipelor care au lucrat la aducerea lor în planul realității, ci și fiecărui gând și vorbă în parte, fiecărui umăr pus la popularizarea lor, a multor oameni ghidați de același soare care au suflat împreună în aripile lor, legați astfel unii de alții prin fire nevăzute. Așa se scrie istoria, așa sa crează viața, cu viață.
Astfel, e vital să sprijinim creatorii, autorii, artiștii si facilitatorii care le duc la un public mai larg, să-i susținem: cumpărând ce fac, prin donații și sponsorizări, comentarii pe unde postează, share, articole pe bloguri sau postări pe social media, noi între noi să vorbim unii de alții și să ne promovăm, mai ales într-o țară ca România unde cultura este mult subfinanțată și unde viețile multora dintre noi se desfășoară pe marginea prăpastiei.
Când mi-am pus la vânzare pe VoD filmul drama-comedie The Locationist, însoțit și de documentarul producției, pentru 9.88$, am fost prima care l-am cumpărat, urmată de familia mea și de cei doi prieteni mai treji pe care îi am.
Te-ai putea întreba: cât de dusă e fata asta să-și cumpere propriul film pe care-l are în computer? Îți răspund: dacă nu sunt eu prima care crede în mine, cine să creadă? Daca nu sunt eu prima care mă susțin, cine să mă susțină?
Nu știi cât m-am bucurat o luna mai târziu când mi-au intrat înapoi banii pe film (minus comisioane), respectiv vreo 7$, pentru că s-a nimerit să fie într-o zi când nu mai aveam nicio lețcaie. Covrigul pe care l-am mâncat în ziua aia a avut gustul cel mai bun din lume. De atunci, de câte ori am bani, îmi cumpăr filmele, ca să-mi ofer o bucurie sau un pod către mâine în viitor. Toate sunt pe contul meu de VoD, chiar dacă două din ele sunt gratis pe canalul meu de Youtube. Pe toate mi le cumpăr constant.
Din 3 scurtmetraje, un film l-am pus în vânzare, două le-am publicat gratis ca să afle lumea că existăm și noi și să se formeze organic o comunitate în jurul unor viziuni și valori comune, să mai știm unii de alții. Un raport echilibrat, aș zice, între nevoia supraviețuirii, generozitate și conectare. Cel puțin în ecuația vieții mele.
Am vrut să mă opresc aici cu postarea asta, dar voi face o buclă, pentru că iată:
În timp ce scriu, Youtube îmi trimite instantaneul pe anul 2021, respectiv cel mai vizionat videoclip – scurtmetrajul meu de 5 minute “Articolul 22” - pretextul pentru această postare și veste:
9.811 minute de vizionare (163 de ore), 16.427 de vizionări, 123 de aprecieri, 46 de comentarii.
Topul accesărilor în funcție de țară: India, SUA, România. Pe Cinepub unde este publicat de 14 ore, 629 de vizualizări și 4 comentarii (3 minunate și unul complet off topic). Pe Vimeo sunt 8700 de vizionări, zero comentarii și aprecieri, vreun semn că publicul trăiește.
Doar din aceste cifre mărunte dar mult dezechilibrate îți poți da seama de o bucată zdravăna și foarte neplăcută de realitate. Una făcută și întreținută zi de zi cu mâna noastră. Inclusiv a mea, ori de câte ori nu am fost și nu sunt mai conștientă, mai atentă. Îți dai seama de partea întunecată a culturii deschise, respectiv că oricât de minunată e pentru noi când consumăm gratuit conținutul autorilor, e o sabie cu multe tăișuri pentru creatori. Avem falsa impresie că ni se cuvine, fiind accesibil. Că nu trebuie să facem nimic, să aportăm cu nimic, să susținem cu nimic, sa plătim nimic. O rădăcină subterană a acestei percepții nefericite care naște comportamente la fel de nefericite este impresia că ce e oferit gratuit nu are valoare pentru că nu ni se cer bani. Asociem valoarea doar cu banii.
Nu ne putem plânge de lipsa unui mediu vibrant și mai optimist în România dacă îi așteptăm pe alții să-l facă așa. E necesar ca fiecare să pună un umăr într-un fel sau altul, cu ce poate, de unde este. În acest sens cultura americană rămâne steaua nordului. Că le place sau nu oamenilor un film sau o carte, reacționează, nu sunt morți: scriu un comentariu, dau un share, scriu o postare pe un blog, lasă un review, fac o donație autorului, îi cumpără și celelalte filme sau cărți, vorbesc despre asta pe unde sunt invitați sau pe canalele lor de youtube, podcasturi etc. Nu se rezumă la a bârfi între ei când beau vin și fumează iarbă în weekend pe terasă sau în curtea din spate a casei. Și nu se rezumă la a vorbi doar despre ce e deja pe vreun val ca să se asocieze și ei ca imagine cu momentul.
Și nu. Sub nicio formă nu spun “îmi pare rău” pentru această stare a lucrurilor și pentru aceste comportamente și pasivități care fac România insuportabilă deseori, pentru că nu sunt ale mele și nu am de ce să le transfer asupra mea. E responsabilitatea fiecăruia să se gândească la lucrurile astea și să-și aleagă calea de a fi și de a face lucrurile. Să se gândească cum i-ar plăcea lui să i se întâmple viața, lui sau copilului său, atunci când va scoate prima carte, primul film, prima pictură, prima poezie, primul spectacol de teatru, primul cântec, primul video. Înainte, în timpul și după pandemia asta și altele care ne-or mai aștepta. Eu despre mine știu că dau ce am mai bun fiecărei zile și repar ce stric ori de câte ori am ocazia, mă descurc și mi-e bine cu mine în pielea mea, oricum ar fi viața.
Ce e mai frumos decât a sufla în aripile cuiva ca să ajungă la visul lui?
Ce e mai frumos decât a sufla în aripile cuiva ca să ajungă la visul lui? Să știi, nu că ai fost o cărămidă la drumul acelui om, dar că ai fost o piedică în calea (re)căderii lui si a durerile nenecesare?
Nu mi-e ciudă și nu mă roade invidia când îi văd pe alții că fac ceva care le aduce bucurie și succes, pentru că vin din greu și știu ce înseamnă. Dimpotrivă, știind cât de brutal de greu e să te miști înainte și un milimetru, găsesc a fi minuni aceste lucruri, cu atât mai mult într-o lume în care rar mai apuci să fii tu sau să faci ce-ți place sau ce vrei, iar când apuci, sar din tufișuri o sută de păienjeni și viespi să-ți pună piedică.
Mă refer în primul rând la autorii independenți care își fac filmele din resursele proprii, nefiind eligibili sau neavând încă resursele, educația și infrastructura pentru a accesa și gestiona fonduri publice și alte granturi.
Și nu. Sub nicio formă întrebarea nu este “de ce aș vedea eu filmele tale/ți-aș citit cărțile/aș veni la spectacolul tău de teatru/la concertul tău?”. Întrebarea este “de ce ți-aș îngădui eu accesul la toate aceste lucruri? Contribuția ta care e? Tu cum poți aporta?” Iar pentru că pandemia a venit și cu închisorile carantinelor, întrebarea mai este și: ce te-ai fi făcut și ce te-ai face dacă nu aveai ce vedea/ce citi/ce asculta? Dacă artiști, autori, producători și facilitatori mici și mari s-ar fi lepădat de natura lor și ar fi clacat sub povara greului și n-ar mai fi creat nimic? Cum mulți clachează, de altfel, neavând nicio susținere.
Ce ajunge la suprafață, prin noroc de cele mai multe ori, este 0.02…% din munca din spate, întocmai ca rata mortalității de până acum la valul 5-6 a acestei pandemiei, o muncă în care în cea mai mare parte te ține închis între patru pereți, să scrii, să editezi, să compui și altele, într-un alt fel de închisoare, pentru că nu-ți plătește nimeni facturile și viața, iar din ce creezi nu prea trăiești, astfel că trebuie să faci multe improvizații și să supraviețuiești multor valuri de stres, depresii și anxietăți. Cam asta e și rata de succes a creatorilor, nu succes în sens de glorie, ci în sensul cel mai elementar al succesului, ajungerea din punctul A în punctul B care înseamnă că mă pot auto susține din ce fac și în zilele norocoase, că pot produce și locuri de muncă, că pot susține și eu economia și rezolvarea problemelor sociale.
Un film se face în luni și ani și e consumat în minute. La fel o carte, un spectacol, un cântec, un concert.
Nu ni se cuvine nimic.
Să mai medităm la aceste lucruri când ne atacă pasivitatea, aroganța și snobismul și să ne bucurăm că există cultura deschisă, aspecte ca open data, open source, open innovation și altele care fac diferențe mai mari decât conștientizăm noi în viețile noastre și oameni care încă mai pot fi ei înșiși.
Un timp nou, un loc nou, o potecă nouă
În acest spirit, după un an și ceva în care nu m-am putut ocupa decât într-o măsură mică și de promovarea filmelor mele, a artiștilor și a echipei care au sprijinit aceste producții, tot cercetând, atât pentru lucrarea mea de disertație din cadrul masterului de producție de film pe care-l fac la UNATC, cât și pentru a construi o hartă și o strategie pentru mine ca realizator de film nou apărut pe radar, am ajuns natural și la platforma de streaming Cinepub unde am simțit că primele mele filme de scurtmetraj, Articolul 22 și Sunmoon, ambele cu minunata actriță Marcela Motoc, și-ar putea găsi o nouă viață pentru o vreme și noi audiențe.
Toate cele 3 filme, având minim o selecție la festivaluri de film legitime și fiind agreate de platformă, s-au calificat. Posibil sa-și fi găsit loc și al treilea, drama-comedia The Locationist, dar acest film nu-l pot publica gratuit până nu-i recuperez costurile, fiind și studiul meu de caz în toată această explorare. Dar de îndată ce câteva sute de oameni îl vor cumpăra, va fi accesibil pentru toată lumea și cu noroc pot porni către următorul film.
Impactul pe care îl avem când cumpăram un lucru pentru a ne împlini propriile nevoi e mult mai mare decât credem. Și asta găsesc a fi cea mai mare frumusețe a vieții. Că nu știm cât bine facem când respirăm.
Perioada e foarte frumoasă pentru noi din perspectiva vizibilității pentru că Cinepub este și partenerul Festivalului Internațional de Film Studențesc Cinema Iubit care acum, în perioada 14-18 decembrie se întâmplă pentru a 25-a oară în format hibrid, live la Cinema Eforie și online pe Cinepub.
Spun că am ajuns natural la Cinepub pentru că este o platformă construită în spiritul culturii deschise, fiind astfel aliniată cu valorile mele, eu fiind un scenarist/regizor/producător anormal care nu ține morțiș să-i apară filmele oriunde și oricum, pentru că țin foarte mult la aspecte privind cultura organizațională, viziune și valori, în esență la creșterea organică.
Las aici din prezentarea acestei platforme de pe propriul ei website, pentru că sunt convinsă că puțini spectatori citesc aceste secțiuni și este păcat, pentru că este ceva foarte frumos și deschizător de orizonturi:
“CINEPUB este o platformă de distribuție a operelor cineaștilor independenți sau ale celor care fac parte din patrimoniul național și/sau internațional, fondată în 2015 de Lucian Georgescu; o arhivă vie de film, una dintre cele mai ample în online la nivel mondial, accesibilă 24/24, în regim gratuit, în live streaming și cu o premieră săptămânală, joi seara. Cinepub este un militant (unic în România și Europa Centrală și de Est) al conceptului de open data în artă, un model alternativ de distribuție a operelor audiovizuale, diferit prin spiritul său liber, total independent comercial, politic, ideologic, axiologic.”
Ideea că „arbitrajul artei nu este apanajul unei elite – fie ea doar și intelectuală – sau strict al criticilor ori liderilor de opinie, ci un demers personal, desprins de sistem” este una pe care și eu o împărtășesc și care-mi conduce drumul, atât că problem solver și challange designer în lumea inovației deschise, cât și ca realizator de film în lumea cinematografiei, ambele lumi fiind construite din idei și de oamenii care vor și vor să poată să le materializeze.
Cealaltă idee pe care Cinepub își fondează construcția „necesitatea disoluției ego-ului auctorial contemporan, legat de o lume materială anacronică, care va dispărea, în curând” este din nou una cu care rezonez, chiar dacă este formulată prea academic pentru natura limbajului meu, mai pietros, influențat de emigrare și de lunga mea viață în teren, un spin în fund când vine vorba de comunicare, un spin în minus când vine vorba de creativitate.
Și câteva momente amuzante de la filmări:
Vizionează online drama-comedia The Locationist și documentarul producției acestui film, două povești care se întrepătrund într-o experiență de 2 ore care îți va aduce aminte de bucuria vieții. Din experiențele vizionării cu spectatorii, îți recomand să vezi mai întâi documentarul making-of și apoi filmul. Pe pagina IMDB a filmului îmi poți lăsa opinia ta, m-ar bucura să știu cum ți-a priit această călătorie :)