top of page
woman-traveler-from-dreams-to-films-ink-artwork.png

My trips from dreams to films.
if my life was a painting or a comic book...

  • Georgia

Efectul Edinburgh. În Scoția cu Speranța.

City break la Edinburgh cu prietena mea Speranța Ionescu și Avanti Holiday. O vacanță de lucru în căutarea de noi intersecții între turism și cinematografie. Prima mea călătorie în Scoția.

Un gând despre Speranța.

Târgul-de-Turism-eu-cu-Speranta

Se face un an de când lucrez la Avanti Holiday, agenția de turism a prietenei mele, Speranța Ionescu (Spera), și n-am apucat să scriu nimic până acum despre cum s-a petrecut această întâlnire, pentru simplul fapt că anul 2022 a fost un roller coaster mai nebun decât ce știam eu să-mi imaginez despre viață.


eu-cu-Speranța-la-Târgul-de-Turism-2022

Totuși, ce am apucat să văd dintr-o privire de pe fereastra jobului meu la Avanti este cât de bine se simt turiștii sub aripa Speranței și tot dintr-o privire am prins din aer și răspunsul la întrebarea: de ce? Spera e ca Steaua Nordului; dacă vrei să aflii lumea, dacă nu te poți decide între ce destinații sau locații să alegi sau dacă nu mai știi încotro pentru că nu mai ai chef de nimic cunoscut sau vrei să fii luat prin surprindere, te poți ușor ghida după ea. Iar dacă te nimerești și într-un grup cu care pleacă nu știu pe unde, te și distrezi de n-ai aer și îți aduci aminte de bucuria vieții ca și când ai fi știut-o dintotdeauna și n-ai fi uitat-o niciodată. Că ai 5 ani sau 80+, 7 lei sau 100, un prieten sau 10, copii sau nu, Spera știe să-ți spună unde să te duci sau unde ar fi interesant pentru tine să ajungi.


Acest orizont la care tot privesc de un an de pe scaunul meu din agenția Speranței mi-a scos imediat din memorie sloganul insularilor din Capul Verde care stă scris pe toate zidurile caselor și pe toate capetele și marginile lucrurilor: no stress.

eu-si-oceanul-din-Insula-Sal

Acum că am zis, mi s-a făcut dor de Africa neștiută pe care o auzeam limpede chemându-mă ca o sirenă, în timp ce uitam cine nu eram privind în lumina de un turcoaz nefiresc a oceanului din jurul acelei bucăți de pământ plutitoare, lumină care-mi deșira în cap fire de povești nesfârșite, fără să știu ce înseamnă, de ce și pentru ce. Africa neștiută e singura Africa pe care o știu, pentru că mai departe de muzica Caesariei Evora și aerul micuței insule Sal nu știu nimic despre ea.


Dar despre aventurile noastre o să scriu în alte momente mai respirabile. Azi vreau să spun câteva senzații pe care mi le-a lăsat Edinburgh, capitala Scotiei, destinația care a marcat prima mea plecare împreună cu Speranța și locul de unde abia ne-am întors, o călătorie sortită prospecțiilor, ea privind prin lupa turismului, iar eu prin lupa cinematografiei, identificarea unor noi poduri și intersecții între domeniile noastre de activitate si împletirea lor fiind una din preocupările noastre de toate zilele.


Edinburgh. Un loc care-ți lasă impresia că aici se nasc basmele și marile povești. Harry Potter, Johnnie Walker și Peaky Blinders ar fi câteva dovezi.

magicul-Edinburgh-al-Scotiei

Edinburgh a fost inițial un city break de 3 nopți dintr-o rezervare cu care nu aveam nicio legătură. O plecare nu era în niciun plan de-al meu, stresându-mă doctoratul în era asta sau mai degrabă necunoscutul cu care m-am amenințat singură prin el. De altfel, plecările s-au suspendat brusc când m-am întors din Tenerife după nu mai știu câți ani de emigrare, toți aritmici și toți benefici, și când m-am înrolat (sau mai bine zis, înregimentat) la UNATC la masterul de producție de film și acum la un doctorat în cinematografie și media. De atunci văd că sunt 3 ani deja și pandemia n-a avut nicio legătură cu ei. Dar acum lucrurile s-au răsucit între două clipiri și pe nesimțite m-am trezit plecând cu noaptea în cap și cu Spera în Scoția.


În timp ce-mi puneam lucrurile în tăvi gri din plastic gros pentru a trece de securitate în aeroport mi-am adus aminte prima dată când mi-a bătut inima pentru Scoția. Au fost niște cuvinte:

"Dar tânărul John era suficient de deștept cât să fie norocos. El și succesorii săi erau stăpâniți de o ambiție de foc și de aptitudini potrivite cu inteligența lor."

Era anul 2009, recesiunea rupea ca pe rămurele companii istorice în lume, iar noi cei mici devenisem pufuleți în vânt, dar nici de data aia nimic din realitățile cu care se confrunta lumea nu avea legătură cu fundul pământului pe unde eu ajunsesem. Nici măcar oamenii prin care plonjasem acolo nu aveau, ci doar necunoașterea naturii umane și mai ales propria-mi nerecunoaștere. Eram prea verde pentru propriu-mi potențial. Mai aveam multe de învățat despre lume și despre identitatea mea. 2009 mi l-am petrecut cu căștile pe urechi, văzând filme și tăcând la nesfârșit.


Johnnie-Walker-shop-in-Edinburgh

Unul dintre acele filme a fost "Johnnie Walker: The Man Who Walked Around The World", realizat în 2009 de agenția de publicitate Bartle Bogle Hegart care a repoziționat cu mare succes brandul și a setat noi standarde în publicitate. Trebuia să fie un film corporativ, nu unul destinat publicului, și trebuia să fie istoria mărcii și să fie folosit pentru prezentări, conferințe etc. Dar a ajuns unul dintre primele filme de brand moderne sau ceea ce urma să ia azi forma marketingului de mâine pentru câștigarea luptei cu algoritmii, o provocare despre a cărei magnitudine nu știam pe atunci cum va redefini cultura, comportamentele și identitățile noastre. Reclama folosește impecabil limbajul cinematografic pentru a împinge granițele marketingului, marcând vizibil intersecția dintre publicitate și cinematografie. Un film de 6 minute narat de actorul scoțian cu rădăcinile în Glasgow - Robert Carlyle și realizat dintr-o mișcare neîntreruptă a camerei despre care nu mai știu unde am citit că a fost nevoie de peste 190 de duble pentru a ieși la acest nivel de măiestrie. Adunându-și gândurile, Justin Moore, directorul de creație, și-a dat seama că saga lui Johnnie Walker e destul de asemănătoare cu cea a antreprenorilor din industria tech de astăzi, doar că avusese loc cu 200 de ani în urmă. El a decis să scrie un monolog, ceva captivant, surprinzând toate aspectele de a fi antreprenor, luptele, poveștile, captând în același timp adevăratul spirit. Lucru cu care în modul cel mai natural, și eu, proprietar de mică afacere pe atunci, am rezonat, neavând de altfel nicio afinitate cu alcoolul. Pe urmă am avut afinități și cu Johnnie Walker, când s-a întețit dezastrul și whiskey-ul îmi devenise un prieten de nădejde și un excelent adjuvant anti-stres, anti-depresie și multe alte anti-chestii. Red Label purtam pe atunci. Ce să zic, o epocă complicată care mi-a arătat ca problemele mele nu sunt pe măsura firmei sau a lumii, ci doar pe măsura mea. Vorba bannerului din magazinul Johnnie: "ploaia de azi e whiskey-ul de mâine".



Pe Johnnie Walker l-am zărit galben ca o lămâie într-o vitrină din magazinul lui în Edinburgh pe iconica stradă Princess, peste drum de hotelul care o încoronează încă din anul 1903, Waldorf Astoria - The Caledonian (Hilton), un hotel care îmbină luxul modern cu stilul victorian și unde, dacă te țin visele, obiceiurile și buzunarele, plătești pe o cameră între 240 și 2600 de lire, 50 de lire pentru animalul de casă și 25 de lire pentru parcare. Toate pe noapte.

Nu știu dacă prețul ăsta îți poate scoate din minte efemeritatea vieții pe Pământ, nici ca mine cu ale mele gânduri nu e bine să fii, dar am auzit de la nemuritori de rând că luxul poate face până și relațiile cele mai moarte să pară că au o inimă care încă bate pe durata șederii în astfel de locuri. Până la urmă și o inimă artificială e la fel de bună ca aia reală dacă rezolvă problema sufocării. Și iată cum, privind prin lupa lumii noastre aflate în epoca de piatră a digitalizării, iluziile încep să-și schimbe sensul și să devină pe nesimțite noi dimensiuni ale adevărului.


Speranta-si-HJohnnie-Walker-Edinburgh

Firește că am intrat în magazinul Johnnie Walker, iar din reflex mi-au rămas întipărite în minte și prețurile, regina Blue Label care arată de-ți vine să mănânci sticla, dar mai ales eticheta ei inteligent calculată la fix 24 de grade, începea să coste de la 300 de lire în sus, în funcție de ce preferințe te ispiteau la raionul de accesorii. Magazinul nu e un magazin obișnuit, ca orice oameni cu simț comercial și cu aplecare către artă l-au transformat într-o experiență. Au tururi, istorie, degustări, colecții de haine și multe alte evenimente. Până la urmă sloganul mărcii "Keep Walking" a devenit o viziune de viață cu care se îmbărbătează toată planeta și discursul multor activiști și politicieni din toate timpurile care au trecut de atunci și până azi și care vor mai trece și până mâine și poimâine. Fascinantă mai e puterea cuvintelor. Unul singur poate duce lumea într-o cu totul altă direcție, o poate coborî sau o poate urca la un alt nivel al conștiinței. Așa înțelegi încă o dată sau îți amintești în caz că ai uitat că nu degeaba cartea noastră de căpătâi se deschide cu ideea: la început a fost cuvântul. Toată lumea e zidită din cuvinte și tot prin cuvinte omul se reinventează până la nivel de ADN și intenție, schimbându-și mintea, acțiunile și comportamentele și, mai departe pe fir, toată viața, împlinindu-se sau neîmplinindu-se până la capăt. Dar pentru că ne-a prins la ceas de seară aceasta întâlnire cu Johnnie, n-am avut timp să aprofundăm experiența, așa că de la bun început necesitatea întoarcerii mi-a fost clară.


"Oamenii mă recunosc, dar trebuie să spun că Edinburgh este un oraș fantastic de trăit dacă ești cunoscut. Există un respect înnăscut pentru intimitate în oamenii din Edinburgh și cred că sunt obișnuiți să mă vadă plimbându-mă, așa că nu cred că sunt foarte mare lucru." – J.K. Rowling

Tot în aeroport, dar când așteptam îmbarcarea la poartă și priveam pe geam la avioane, am realizat că Harry Potter s-a făcut în 2001 și că eu nu-mi mai aduc aminte ce făceam în 2001, neexistând Facebook pe atunci. Nu terminasem facultatea, am fost generația care a prins lungul ciclu de 5 ani (cu specializarea inclusa, azi master), dar îmi aduc aminte că aveam 3 joburi ca să mă țin în școală: ospătăriță la o discotecă în nopțile de weekend (un job pe care-l ascundeam de tata), asistent administrativ cu jumătate de normă în timpul săptămânii la o firmă de contabilitate și meditator la engleză în zilele de weekend. Îmi mai aduc aminte că circulam cu Trabantul verde fosforescent al mamei pe care-l luase când s-a dus la târgul de mașini să cumpere un Oltcit alb, când puteam să-l „împrumut”, spre disperarea ei, și uneori și pe scara trenului București-Ploiești, întotdeauna cu nașul, ca orice student provincial.


La un moment dat, mult mai târziu, au ajuns și la mine cărțile Harry Potter și primul film din serie, pe niște CD-uri piratate, și am realizat că m-am luat cu viața și că nu am mai văzut tot ce s-a făcut și nici nu am citit tot ce s-a scris. Am simțit dintr-o dată universul Harry Potter ca pe un vis paralel pe care nu mi-l mai pot aduce aminte și ca pe o restanță, însă povestea autoarei J. K. Rowling nu doar că nu era deloc paralelă, dar parcă era și povestea mea și a întregii lumi, una pe care nu am uitat-o niciodată și una pe care n-aș fi aflat-o dacă n-ar fi existat fenomenul Harry Potter. Discursul ei de la deschiderea anului școlar la Universitatea Harvard rămâne memorabil. Un alt exemplu despre puterea cuvintelor, dar mai ales despre forța pe care omul o poate imprima cuvintelor. Cu mine au rămas cele despre sărăcie, aflându-mă în aceeași situație ca ea de atunci mulți ani din viață, și rezonând natural cu percepția ei asupra mecanicii sărăciei și a stării omului prins în roțile ei:


„nu știam cât de mult se lungea tunelul”

„sărăcia te desprinde de tot ce nu e esențial”



vedere-din-cafeneaua-Elephant-House-Edinburgh

Am vrut să bem și noi o cafea acolo unde ea năștea părți din Harry Potter în primul ei manuscris, în Elephant House, dar locul era temporar închis în urma unui incendiu care avusese loc acum, în vara lui 2022, urmând a se redeschide curând pentru fani și turiști. Apoi am citit mai multe în presa locală pe o aplicație pe care mi-am descărcat-o pe telefon.


Dacă n-a fost să fie cafeaua într-unul din locurile muză unde scriitoarea și-a construit universul care i-a schimbat toată viață, o sursă de inspirație poate și mai puternica am regăsit-o în cimitirul bisericii Greyfriars Kirk de la poalele Castelului Edinburgh fondată în 1620 ca prima biserică construită în Scoția post-reformată și locul unde se zvonește că sunt îngropate unele din personajele reale care au inspirat universul Harry Potter, dar și decorul din film pentru cimitirul Little Hangleton. Un loc legat direct de Elephant House prin vederea largă pe care o ai din celebra cafenea spre cimitir, dar și către Școala George Harriot și castel. În Scoția cimiterele (graveyards) se „traduc” kirkyards.


cimitirul-Harry-Potter-Edinburgh

La poarta cimitirului este statuia unui câine vesel despre care se spune că-ți poartă noroc dacă-i freci nasul. N-am știut această informație când l-am pozat, așa că noi nu i-am frecat nasul în așteptarea norocului, dar ne-au amuzat florile pe care le primise câinele de la oameni nevăzuți care trecuseră înaintea noastră pe acolo.



Între timp am descoperit pe net și un ghid pentru fanii Harry Potter interesați de personajele din cimitir "Step by step guide to Greyfriars Kirk Harry Potter Graveyard in Edinburgh", o idee care nu mi-ar fi venit niciodată.


Deși un cimitir nu e chiar un obiectiv turistic care să-ți vină natural, fiind Harry Potter la mijloc nu ai cum să nu faci o excepție. Atât de fascinantă e locația asta, încât nu avea cum să nu ne devină drumul către Târgul de Crăciun din Edinburgh, o destinație unde ajungeam invariabil la sfârșitul fiecărei zile pentru cumpărături, muzică, roata care te ducea în vârful orașului pentru 10 lire și în care nu mai apucam să ne urcăm de atâția oameni care formau coada, pentru atmosfera multiculturală, dar mai ales pentru dulciurile dătătoare de dependențe noi, gustări, ciocolata caldă și vinul fiert.


Într-una din seri castelul era îmbăiat într-o lumină roșie, luna părea plină, la fel de roșie și ea, iar noi tăiam cimitirul pentru a ajunge pe una din coline la Camera Obscură, în lumea mecanicii iluziilor, o altă destinație populară în rândul turiștilor, în special pentru copii.


Ce căutăm noi noaptea într-un cimitir din Scoția? Ne-am întrebat una pe alta. Apoi am râs în loc de răspuns și ne-am grăbit pasul spre camera iluziilor. Pentru că tot orașul e făcut parcă special pentru cinematografie, te simți ca într-un decor de film, aerul îți dă constant senzația de magie și mistic. Și înțelegi mai bine de ce Hollywood-ul e cunoscut ca Fabrica de Vise, lucru pe care acum că l-am pomenit mi-a adus aminte de o carte pe care mă tot țin să o citesc "Hollywood, fabrica de vise: un antropolog se uită la realizatorii de film" de Hortense Powdermaker.


Royal-Mile-Edinburgh
Royal-Mile-Edinburgh
Royal-Mile-Edinburgh

În al doilea hotel unde am stat (No 32 Hotel), în partea de vest a orașului, o clădire din 1700 cu camere înalte și parcă imposibil de încălzit la nivelul speranțelor noastre, pe fereastră vedeam un alt castel. Țin musai ca atunci când deschid ochii dimineața, primul lucru pe care-l văd pe fereastră să fie ceva care să-mi aducă aminte de frumusețea lumii. Mă suprasolicită o cameră de hotel pe al cărei geam nu văd nimic frumos, pentru că trebuie să-mi imaginez sau să scormonesc eu după frumos, iar pentru felul ăsta de imaginație nu am niciodată o disponibilitate naturală.

Pe străzile acestui cartier mergeai așa, ca orice om, neașteptându-te la nimic ieșit din comun, deși estetica scotea totul din comun, și brusc, după un colț îți răsărea în față o biserică gotică care te amuțea cu frumusețea ei sau un alt castel. Atâta frumusețe m-a făcut să nu simt mai deloc frigul și nici să nu mă preocupe clima în vreun fel. În Edinburgh realizezi că până și clima e o iluzie. Ceața nu e ceață decât de la depărtare, așa că nu mă mir că în acest oraș un loc numit Camera Obscură e o atracție.

Camera-Obscura-Edinburgh

Un singur lucru m-a luat rău de cap în Camera Obscură, Vortexul. Un poduleț de 4 pași în jurul căruia se învârteau cu viteză milioane de luminițe colorate. Pod de fier, de neclintit. Totuși, după 2 pași am văzut și simțit real că podul se înclina și eu cad de pe el, m-am prins de margini, pierzându-mi complet echilibrul. Văzând din afară, îți vine să râzi, dar tu care ești acolo simți că te prăbușești de la mare înălțime. O senzație complet dementă, ca dintr-un vis la fel de dement, din cele pe care le simți total reale. Vortexul ăla mi-a făcut ceva la creier, pentru că după el am avut numai vertijuri pentru o vreme, dar a meritat, pentru că te face să realizezi mai în profunzime puterea minții sau mai degrabă slăbiciunea ei. Aș mai fi avut nevoie să experimentez cu vortexul, să mă duc așa din când în când și să investighez mecanica înșelătoare a creierului. E paradoxal. Știi foarte bine că e o iluzie și totuși are un efect real asupra ta, dezechilibrându-te fizic și creându-ți emoții la fel de reale, creierul nefăcând diferența între iluzie și realitate dacă nu-i spui tu, așteptând parcă comanda ta ca să se pornească pentru a te ajuta să faci ceva sau altceva. Fascinant.

vortex-Camera-Obscura-Edinburgh

... în schimb, "globul de cristal" prin care controlai fluxul luminii m-a făcut să-mi imaginez cum se simțea Tesla când se juca cu fulgerele în laborator sau Merlin când făcea vrăji sau ghicea viitorul, împingându-mi în față gândul că dacă n-ar fi oameni cu viziune care să facă din locuri tărâmuri, așa cum e și Edinburgh, ne-am aduce aminte mult mai rar sau deloc că suntem magicieni.



Un alt lucru fascinant de acolo a fost adevărata cameră obscură unde am văzut o inovație teribilă făcută de o femeie despre care bineînțeles că mintea populară credea că e vrăjitoare. Inventase un fel de cameră de filmat sau fotografiat (un soi de aparat de spionaj, mai bine înțeles de ingineri și tehnicieni) amplasată la capătul unui turn înalt de 7 metri și bazată pe lumina soarelui care capta imagini din afară (porumbei, ferestre, clădiri, oameni etc) și le proiecta înăuntru pe un „ecran” din foaie alba fixata pe lemn. Despre cum reflecta lumina camera obscura am citit pe blogul Edinburgh Camera Obscura.


Ca și în cazul scriitoarei J.K. Rowling și pentru noi cafenelele și restaurantele din Edinburgh ne-au inspirau la muncă. Mi-am notat câteva idei interesante prin aceste locuri și am făcut împreună cu Spera o grămadă de lucruri creative pentru agenție fără să simțim vreo clipă că muncim. Mâncarea e excelentă în toate locurile. Că ai un leu sau o sută, sunt opțiuni pentru toate buzunarele și gusturile. La fel și cu pasionații de shopping, găsești haine și încălțări de toate felurile, pentru toate situațiile și bugetele. N-am putut totuși să nu mai remarc o dată faptul că pentru muritorii de rând designerii sunt într-o criză profundă de creație peste tot prin lume, izbindu-mă de amintirea faptului că în România ajung cele mai bizare modele pentru un public pe care nici până în ziua de azi n-am reușit să-l înțeleg, cunosc sau întâlnesc, rămânând mereu mirată, rar, când mă țin nervii să-mi consum cinci minute în magazine.



Un alt lucru care mi-a plăcut a fost un cinema închis, ascuns pe strada pe care mergeam dinspre primul hotel (Hampton by Hilton) spre centru și despre care n-ai fi știut că e un cinematograf dacă n-ar fi fost lipite pe ziduri tot felul de lucruri și gânduri, ca de exemplu: "aici s-au legat prietenii pe viață și s-au schimbat destine", aducându-ți aminte de un sens pierdut al cinematografului odată cu apariția multiplexurilor pe fondul exploziei consumerismului, respectiv acela de conector de oameni și idei, de facilitator pentru socializare. Cel mai probabil e un cinematograf important in istoria culturii din Edinburgh după energia pe care mi-a transmis-o, dar cinematografele sunt o altă restanță pentru care e necesar să mă întorc, la fel cum sunt și teatrele, opera, muzeele și multe altele din zona artei și a culturii, dar și a arhitecturii și a geografiei orașului, rămânându-mi străine nordul și estul orașului.



Trezindu-mă așa din senin în Scoția, nu am avut timp să mă documentez suficient din timp, dar cred că pentru puținele zile petrecute acolo, toate la picior, mi-am putut face o idee despre cât de multe sunt de explorat doar în capitală. Un lucru foarte interesant și care explică și magnetismul orașului mi s-a părut faptul că orizontul Edinburghului este dominat de Arthur's Seat, un vulcan adormit pe care parcă îl și simți mocnind sub tine, pe măsură ce tot înaintezi în pământul locului. Prima erupție s-a întâmplat în urmă cu 350 de milioane de ani, dar informația asta pălește în fața faptului că Arthur’s Seat oferă de departe cele mai bune priveliști panoramice ale capitalei Scoției. O altă restanță pentru care mă consolez deocamdată cu imagini de pe net, cum e cea pe care am găsit-o pe website-ul publicației The Herald.


panorama-orasului-Edinburgh-de-pe-Arthur-s-seat

În ultima zi am reușit să ajungem și în Glasgow despre care doar am citit și auzit suficient cât să zicem „hai” într-o călătorie cu autobuzul de o oră și jumătate dus și tot așa la întors. Iarnă fiind, ziua se întunecă în jur de 3 după-amiaza, așa că am avut foarte puțin timp pentru a ne face o prima idee de ansamblu despre acest mare port al lumii numit în reclamele orașului „poarta Scoției”. Ne-am urcat într-un Hop On/Hop Off, autobuzul clasic supraetajat destinat turiștilor și dotat cu ghid audio în multe limbi, o călătorie de o altă oră și jumătate. O zi în autobuz putem spune, având în vedere zgârcenia zilei de iarnă și programul mai scurt un pic al magazinelor, rămânându-ți evenimentele culturale și celebra viață de noapte a orașului despre care noi am rămas cu poveștile oamenilor care le-au apucat și cu promisiunile ascunse care ne făceau cu ochiul din locuri pe care le vedeam doar in trecere, Glasgow rămânând pe lista de aprofundat în următoarele sezoane.


Eu n-am reușit să fac prea multe poze, jos în autobuzul turistic nu aveam cum din locul meu, iar sus era deschis și mult prea frig. Dar de cum am zărit terminalele portuare, distileriile și docurile mi-am adus aminte de serialul Peaky Blinders de pe Netflix pe care l-am văzut fără să respir și care am remarcat că a devenit una din mândriile țării, personajele din film regăsindu-se prin toate magazinele, mai ales Tommy Shelby (actorul Cillian Murphy).