Drumul prin pandemie până la primul demo reel ca regizor de drama comedie.



Mai înainte de intrarea în noua lume și în noua piele.


Ziua când am intrat la masterul de producție de film de la UNATC am simțit-o că pe o fisură într-o stâncă prin care îmi săpam calea cu unghiile încă de la 26 de ani când am intrat la facultatea de regie de film pe care viața mea pe cont propriu nu m-a lăsat să o și termin. Poate era prea devreme sau poate nu era pe lista mea de vocații. Așa mi-am spus atunci. Ar fi fost a doua facultate.


Un fir nevăzut de drum pe care am învățat singură cât am putut de mult, pe care am scris foarte mult și pe care am ajuns să coordonez mai multe producții străine și locale de film și televiziune la sfârșitul cărora, la petrecile de wrap, scenariștii, regizorii și producătorii străini mă întrebau invariabil “Ce cauți aici?”, o întrebare pe care și eu mi-o puneam și pentru care nu găsisem încă un răspuns suficient de coerent. Navigam prin mai multe lumi, dar nu aparțineam niciuneia.


Inerția unei chemări interioare pe care nici nu o mai auzeam și un plan A de antreprenoriat care picase în ultimul minut m-au făcut să ajung din Insulele Canare pe unde unde îmi făceam veacul de niște ani pe strada Matei Voievod 75-77 din București.


Era Octombrie din anul 2019 și deși lumea trăia în entuziasmul unei inerții greu de înțeles pentru mine, nu puteam vedea viitorul așa cum îl auzeam că ar trebui să fie. Îmi petrecusem primii 10 ani în lumea antreprenoriatului în România și următorii 10 în lumea inovației deschise din platformele americane și nimic din viitorul la a cărui construcție participasem la firul ierbii nu avea vreo legătură cu ce auzeam aici spunandu-se. Îmi părea totul suprarealist, dar nu puteam să spun care din realități e mai surreală, cele din care eu veneam sau cea de aici. Dar mi-am zis că până la podul clarificării, eu să dau admiterea și văd pe drum.