woman-traveler-from-dreams-to-films-ink-artwork.png

My trips from dreams to films.
if my life was a painting or a comic book...

  • Georgia

De ce îți consumi viața constatând zilnic urâțenia și apocalipsa nesfârșită a lumii?

După ce crizele altora din criza din 2008 mi-au luat tot și prin dinamica jocului și a alegerilor m-am mutat într-un alt punct pe cercul vieții, lumea s-a văzut complet diferit. Cei care nu mai aveau nimic sau care abia treceau de la o zi la alta se bucurau mai mult de viață, deși erau din ce în ce mai vlăguiți și orizontul oricum, dar senin nu, iar cei care aveau de toate se plângeau de toate, dar mai ales de mersul lumii, o lume care de fapt nu le afecta cu nimic confortul, trăind într-o bulă ermetică bine izolată de realitățile celorlalți, cei care în statistica lumii sfidează gravitația cu cât de puțin au pentru a se descurca.


Am văzut că cei de la rădăcina pomului sunt percepuți spirite inferioare pentru că îi preocupă probleme inferioare, cum ar fi viața lor și cum să găsească drumuri cu sens pentru ei, iar cei care se cred aproape de vârful pomului sunt percepuți superiori pentru că îi preocupă probleme superioare, cum ar fi viața lumii.


Tot de acolo am văzut că cei care se cred aproape de vârful pomului sunt mult mai aproape de rădăcină decât de vârf și nicidecum invers, așa cum cred.


Eu însămi ajunsă la una din rădăcinile pomului am putut vedea că cerul și adevărurile realităților se văd mult mai limpede când privești de jos în sus și nu de sus în jos, iar dacă ești între, un pic peste, precum cei care au și se plâng, cum eram și eu până la cotitură, ești într-o poziție sensibilă pentru că nu vezi nici cât mai e până jos și nici cât mai e până sus, cu atât mai puțin ce e jos și ce e sus, cum nici nu știi ce înseamnă una sau alta. Astfel că te plângi de ceva ce ți se pare și despre care nu știi (mai) nimic.


De ce crezi că știi? Asta e o întrebare pe care trebuie să ți-o pui. Pentru că nicio statistică, nicio carte, nici o știre și nici un video pe tik tok nu îți dau cunoașterea unei realități pe care n-ai trăit-o pe pielea ta, astfel încât să poți spune că știi, vezi sau înțelegi. Unul din motivele și pentru care suntem atât de puțin empatici unii cu alții. Nu pentru că n-am trăit pe pielea noastră ce a trăit un altul, ci pentru că avem impresia că știm și că înțelegem doar pentru că auzim și nu ne îndoim nicio clipă că poate nu e chiar așa. Că poate deși pare că și noi am mers pe drumul celui din fața noastră, nu ne mai punem problema că poate n-am început drumul din același punct sau nu l-am făcut până în același punct, că sunt bucăți de drum care ne-au rămas necunoscute. La prima senzație de familiaritate, închidem ochii, cu inima cu tot.


Apocalipsele pe care crezi că le vezi sunt ca Fata Morgana, un miraj, o apariție înșelătoare, sau ca Zâna Morgana, dacă ne ducem spre originile expresiei, considerată a fi posesoare de puteri magice, un personaj din vechile povestiri italieneşti, căruia i se atribuiau felurite vrăji.


Este foarte interesant personajul Morgana pentru că ne arată că de fapt noi suntem Fata Morgana. Putem fi o apariție înșelătoare, inclusiv în propria noastră viață, dar și în viețile altora în funcție de cât manipulăm adevărul pentru a obține ce vrem. Sau, putem fi magicieni. Externalizând, la vederea altor miraje, un efect cu care ne tratăm foarte des unii pe alții, putem alege să fugim, să negăm, să judecăm sau să schimbăm, în funcție de cum alegem să ne folosim puterile. Iar puterile ni le folosim în funcție de care ne sunt intențiile.


Se ştie că pustia sahariană stârneşte acea magică iluzie vizuală numită fata morgana, iar în stepa dobrogeană, apa morţilor. (Şerban Cioculescu, ,,Varietăţi critice”, Bucureşti, 1966). Personajul se conturează și mai interesant, pentru că iată, în funcție de loc, ea are o altă față, sens și scop. Magică până la capăt. Tot ca noi. În ținuturile noastre ea are chiar un sens fatal și cu un iz de film horror. Cum au mai toate cuvintele, o energie grea, cum ne sunt și viețile și mentalitățile. Dar și înțeleaptă în același timp, prin rădăcinile lor adânci, dacă am alege să privim din această perspectivă.


De ce m-ar atrage apa morților dacă nu sunt deja mort (în parte)? De ce nu întorc privirea? De ce nu mai aștept un pic, să văd ce se întâmplă înainte de a acționa? Iar dacă partea moartă din mine e atrasă de a bea din apa morților, ce mai poate muri? Ai zice: cum ce mai poate muri? Partea vie. Dar atunci mă simt obligată să te întreb: cât de vie era partea vie dacă ne-a dus întregul la moarte?


Și atunci întrebările se deșiră în lanț: nu care cumva Fata Morgana e de fapt apa viilor sau apa vieții, pentru că aflând noi adevăruri mă apropii mai mult de adevărul care sunt?


Doar eu cu câte fețe ale Fetei Morgana m-am întâlnit și niciodată n-am murit. Pentru mine e un personaj pozitiv și fascinant. Întâlnirea cu ea îți arată că ție trebuie să-ți supraviețuiești. Adevărului și neadevărului din tine. E ca o sită. Da, care se simte ca o mașină de tocat uneori, ca o sală a oglinzilor alteori. Odată aleasă experiența cu ea, nu te mai poți întoarce înapoi, pentru că adevărurile sunt scoate la un fel de suprafață care nu te mai lasă să închizi ochii la ele. Însă în nicio poveste n-am auzit să vină Fata Morgana buluc peste tine, tu alegi să interacționezi cu ea. Ea doar e acolo. Și e acolo pentru că ai manifestat-o, căutai ceva și aveai nevoie de acel ceva ca de apă. Pentru că dacă nu aveai nevoie ca de apă, nu beai din apa ei pentru că nu aveai setea, nevoia. E periculoasă? Da, dacă vrei să rămâi cine erai și unde erai. Dacă te numeri printre nătărăii care cred că la impactul cu o altă ființă, chimia nu se modifică și mai poate fi totul la fel ca înainte de impact. Fata Morgana deține cunoașteri și adevăruri, este o delicatesă și prețul ei e scump, nu ți-o poți permite la preț de covrigei. Odată "atinsă" îți dă mult și îți ia mult, indiferent că vrei tu sau nu să-i dai. Dar nu-ți ia mai mult decât îi iei tu. Ea ești tu. Unde te oprești tu, se oprește și ea.


Dar că o parte din mine e moartă, ce înseamnă? Cine sau ce m-a omorât și unde e partea asta? Și când spun mă simt mort sau simt că am murit, de ce spun așa și ce spun de fapt? Am murit eu ca să știu cum e? Ce știu de fapt despre moarte? Nu ar avea mai mult sens să zic că părți din mine sunt dezactivate sau inactivate decât definitivul și ireversibilul moarte? De ce să-mi bag în cap cuvinte grele despre care de fapt nu știu nimic?


Dar fatalul apocalipsă ce înseamnă, de fapt? Nu trebuie să cauți mult ca să vezi că prin rădăcini înseamnă revelație, descoperire. Rezultatul revelației și al descoperirii sunt diverse povești, teorii și fapte. Apostolul Ioan a avut o revelație în care sfârșitul lumii era înspăimântător. Alții au avut alte revelații, unele despre începuturi, alții despre sfârșituri, alții despre continuări și alte lucruri. Din revelații a crescut lumea, s-au descoperit lucruri, s-au făcut filme, s-au schimbat vieți și odată cu ele s-au schimbat lumi de mii de ori până acum.


De când e Planeta, lumea nu s-a sfârșit niciodată, oricâte sfârșituri au venit peste noi și s-au profețit pe ruta constatării zilnice a apocalipsei. Au existat mereu oameni care au înțeles și simțit organic că lumea e compusă din ei și că felul în care aleg să-și cheltuie viața aici influențează sfârșiturile și începuturile lumii. Ei sunt lumea. Ei sunt Fata Morgana. Lumea e Fata Morgana. Și cât iau dau și iau din lume, atât le ia și le dă și lor lumea. Lumea de aici, de dincolo, dintre și altele care compun viața.


Iar de la rădăcina copacului observ că acest fel de oameni sunt (ca) Fata Morgana, vrăjitori, magicieni, apariții. Înșelătoare pentru unii, adevărate pentru alții, după cât de mort sau mai puțin mort e fiecare, implicit după cât poate vedea fiecare în funcție de câte părți din ființa care este a putut și a vrut să-și activeze.


Sunt înconjurată de când mă știu de foarte mulți oameni căzuți în plasa analizei paralizante și a energiilor blocante și stagnante pentru că privesc în fiecare zi la ce e nu e suficient de bun sau frumos în lume, ignorându-și propria viață și lume peste măsură de mult. De când cu pandemia, reflexul privirii în ochii apocalipselor care se văd după fiecare colț e și mai acut, iar la "vederea” lor, paralizia, auto-demotivarea și haosul interior devin și mai mari.


Mulți îmi sunt apropiați. Și am văzut că dacă îi iubesc mai tare sau le spun mai des că nu e chiar așa, nu fac decât să-i irit și mai rău, uneori să-i întorc împotriva mea sau sa devin eu antagonistul în ecuațiile vieților lor. Pentru că asta vor să vadă. Pe asta aleg să-și consume viața. Iar întrebări ca cele de mai sus îi tulbură și le strică somnul și liniștea. Orice ar însemna somn și liniște, pentru că în mod evident nu funcționăm după aceleași semnificații.


Am întrebat de curând pe cineva care suferea pentru o relație lovită de apocalipsa lui Ioan: înțeleg că treci prin doliul despărțirii, însă de ce anume te-ai despărțit de fapt, de stai atât de mult aici și nu te mai ridici ca să continui viața? Erai fericită? Nu. Aveați aceeași viziune asupra vieții? Nu. Voiați aceleași lucruri? Nu. Aveați o comunicare satisfăcătoare? Nu. Conexiune emoțională? Nu. Sex? Nu. Și atunci? Pentru ce suferi? Ce te doare de fapt? Unde e viața în povestea și lumea ta?


Potențialul. A răspuns.


Care om nu are potențial, dar câți își trăiesc viața la potențial? Tu poți spune că trăiai la potențialul tău, cealaltă persoană la potențialul ei și împreună ați dat chix la potențialul vostru? Nu. Și atunci? La a câta încercare de a fi cu potențialul unui om ești? Și cum s-a terminat mereu povestea asta?


Nu intrăm în relații cu potențialul oamenilor, ci cu ceea ce manifestă din potențialul lor, cu ce aleg să fie din ce sunt, acum și aici. Restul e Fata Morgana.


Oamenii îngenunchiați în sine și în viețile lor care plâng la nesfârșit apocalipsele din lumile lor sunt și cei care aleg să vadă zilnic apocalipse ale lumii. Și nicio terapie nu îi va ridica din genunchi și nu îi va putea ajuta să vadă altceva, pentru că asta este o alegere care trebuie făcută și până nu o faci, nimeni și nimic nu te poate motiva. Nu ești disponibil nici să auzi, nici să vezi, nici să primești ajutor. Ești închis în lumea ta apocaliptică.


Dacă în lumea mea e apocalipsă, în lume e apocalipsă. Văd lumea cum îmi văd lumea. Lumea mea e lumea. Și dacă lumea mea e lumea, atunci apare necesitatea de a fi brutal de sincer cu mine și să mă întreb până sunt în stare să-mi dau un răspuns onest sau cu care sa fiu mulțumit: Băi frate, eu vreau să trăiesc?


Dacă eu sunt lumea, atunci sunt și viața.


Deci, vreau să trăiesc?


Dacă da, atunci trebuie să aduc viața în lumea mea ca să pot vedea viața în lume. Nu mai pot sta aici. Nu mai pot constata probleme lumii cu intenția de a-mi valida narativa “suntem terminați”, ci cu intenția de a găsi un fir de drum cu sens pentru viața mea sau de a vedea cum pot construi unul.


Dacă nu, cum îmi explic că stau blocat și nemișcat într-o apă grea de plumb de o sută de ani?


La rădăcina copacului am putut vedea că eu sunt lumea. Că singura lume care exista eram eu. Singurul semn de viață eram eu, plantele și niște șopârle. Lumile care-mi erau și lumea din ziare, de pe facebook și de la televizor nu existau, nu mă vedeau, nu mă auzeau, nu-mi dădeau să mănânc, nu îmi dădeau casă, nu mă făceau să râd, nu mă alinau, nu făceau nimic pentru mine. În cel mai fericit caz, dacă muream mă îngropau, căci vorba lui tata, Dumnezeu să-l tot înalțe pe lumea ailaltă: unde ai văzut tu, dragă, morți pe garduri?


Nu era datoria, obligația și nici responsabilitatea lor să se conecteze cu mine și să mă ridice la loc în copac. Când am decis că vreau să trăiesc m-am reconectat eu la lume și m-am urcat singură în copac, iar când nu mi-a convenit copacul ăla, mi-am plantat altul sau m-am urcat în altul. Iar când simțeam că nu mai pot, am stat liniștită să văd ce se întâmplă, ce căi se mai deschid, să-mi refac puterile sau să mor, dacă aia ar fi fost să fie. Nu m-am crucificat singură că nu mai pot și nici nu am dat vina pe apocalipse și pe ce de rahat fac ăia care acționează lucrurile, filmele, tehnologiile, politica etc.


E normal să nu mai poți din când în când. Între creșteri și reveniri sunt pauze de refacere și de reașezare, momente de așteptare. Oportunități în care mai putem respira și lua viața mai ușor. Și ar fi nasol să nu fie, cum am intra într-un nivel nou al vieții, praf fiind după atâtea drumuri, zbateri și încercări?


Toată viața mea a fost sufocată de apocalipse. Așa că te întreb și pe tine, cum mi-am întrebat prietenii si cunoscuții uitați în starea asta de veșnică constatare a urâțeniei și mizeriei lumii, de anxietate și de auto-demotivare, ca să nu zic auto-exterminare:


De ce îți consumi viața privind zilnic la apocalipsa nesfârșită a lumii? Reformulez. Cu ce intenție privești la lumea tulbure și tulburată de azi? Mai reformulez o dată. Care sunt intențiile pentru viața ta? Mai reformulez. Cum ar trebui să arate lumea ca să te miști și să faci ceva? Cine ar trebui să facă lumea aia ideală din capul tău? Cine e responsabil de facerea acelei lumi și de ce nu face? Cine ți-a spus că există o lume ideală, unde e descrisă și cum arată ea? Și în afară de a consuma și degusta la nesfârșit din această lume ideală, tu ai vreo obligație sau responsabilitate? Și dacă ai fi tentat să spui că nu, nu am, eu trebuie doar să fiu și să plutesc și să iubesc, de ce ar trebui alții să poarte obligația și responsabilitatea pentru bunul mers al acestei lumi? Și ce fel de a fi și de a iubi e când nu te miști, când nu repari nimic din ce ai stricat, când nu construiești nimic, când pui pe umerii lumii responsabilitatea pentru binele și bunăstarea ta? Pentru scoaterea ta din veșnica tristețe, insatisfacție și nemulțumire de viață?


Eu nu știu să răspund în locul tău, asta e treaba ta și nu, nu-mi pare rău pentru starea în care ești, pentru că nu pot și nu vreau să preiau pe umerii mei responsabilitatea pentru viața ta. Dar da, știu cum e aici și te văd, te aud și înțeleg. Însă doar tu poți rupe lanțul inerției și schimba dinamica. N-a fost niciodată altfel viața pe Pământ. Iar ăsta nu e un breaking news, cu atât mai puțin un fake news. Relații extraordinare și proiectele minunate n-au mai fost să fie în lumea mea și în lume, iar prin asta mi-au afectat viața pentru o vreme, pentru că în capul celuilalt venea apocalipsa. M-am săturat. Nu se poate construi nimic cu nimeni care face din ideea sfârșitului lumii o scuză. S-a dovedit invariabil că este o formulă în care toți pierdem, terenul e sterp, atât de sterp încât nici firele de praf nu cresc. Pe toți prietenii și cunoscuții mei cimentați în starea asta îi consider suferind cel puțin de sindromul Peter Pan. În ciuda faptului că acest sindrom nu este considerat o tulburare sau boală mintală, el este foarte frecvent în societate și mulți psihologi folosesc acest concept pentru a se referi la adulții care arată teamă și anxietate pentru responsabilitățile pe care le presupune faptul de a fi adult. În subtext, de a trăi viața. Complicația majora este că acești oameni nu-și pot construi relații puternice. Ei rămân fără succes în confruntarea cu temerile și responsabilitățile. În cuvintele mele, oameni care visează la o lume și la o viață magică, dar stau așa nemișcați, nu se exprimă, trăiesc împrăștiați și cel mai mult în capul lor.


M-am confruntat cu Peter Pan până când în sfârșit am înțeles că nu pot fi ego booster-ul nimănui, că asta nu e responsabilitatea mea și că acest lucru mă vampirizează emoțional și psihic. E nasol când ești primul născut, personalitatea ta se formează diferit fata de a copilului de aur (cel singur la părinți), a mijlociilor sau a mezinului. Rămâi cu ideea că tu porți toate responsabilitățile și sfârșești un overgiver și un insecure overachiver care niciodată nu e apreciat și care mereu trebuie să demonstreze una sau alta, arzând constant la toate capetele. Iar când rupi aceste lanțuri simți că mori, pierzi oameni și pentru o vreme nici nu știi să trăiești viața ta și ce să faci cu tine mai întâi. Dar te simți atât de ușor și atât de bine în același timp, încât durerea își schimbă sensul din chinuitoare în eliberatoare, dobândește sens. Abia atunci vezi de ce plantele tale mureau, creșteau greu sau nu mai dădeau rod. Le udai prea mult. Iar asta spune despre mine că și eu am suferit de complexul Peter Pan o vreme, neputând vedea și accepta mai repede această parte din mecanica lumii, pentru ca la rândul meu să nu mai pierd timp din viață constatând cai verzi și enervându-mă, să-mi conserv energia și să-mi folosesc toate resursele pentru a-mi construi lumea și trăi viața pe care o vreau.


Este greu să mergi înainte și frica e firească când înaintăm în necunoscutul vieții care ne arată mirajul apocalipsei din doi în doi metri, dar îmi este mai greu și mult mai frică să nu mă mișc, să trăiesc viața fără intenție și să nu-mi pun viața în mișcare luând decizii și făcând alegeri. De multe ori greșim când ne e frică, dar cred că greșim mai mult când nu mai alegem să ne urmăm chemările din frică.


Îți las pentru inspirație sau alinare un filmuleț pe care l-am făcut în prima carantină și care își trage esența din viața mea de când eram doar cuvânt la rădăcina copacului, o viață când soarele și luna erau una.







33 views0 comments

Recent Posts

See All