Cu 4 zile înainte de 43.

Anul ăsta mă nasc pe muchia Învierii și singura mea nevoie e să tac ca să mă pot auzi, iar în caz că Dumnezeu are ceva să-mi transmită, să-L pot auzi și pe El.


Azi ar fi trebuit să fiu în Amsterdam să-i văd pe Sparks în concert la Paraiso, le-am folosit muzica în film. Am luat biletele anul trecut, sperând că un an îmi ajunge să ajung. Între timp le-am oferit cadou prietenului meu care stă acolo, de ziua lui, iar el s-a oferit să-mi ia bilet de avion și tot ce am nevoie, doar să vin, știind cât îmi doresc să-i văd. A rămas că merge el. Eu am început cu coada ochiului să o urmăresc pe Lila Downs acum, văd că vine în concert în Europa mai înspre mijlocul verii, poate până la ea mă întâlnesc și eu cu liniștea și cu timpul. În București am văzut că vine Dead Can Dance. Și de la ei am o bucată în film. Scumpă ca naiba, ce-i drept, peste măsură.



Weekendul care a trecut mi-am luat două bilete la film în seri diferite, m-am dus singură, în avans de ziua mea, pentru că a fost festivalul filmului american independent și în ultima vreme m-a îndepărtat viața și munca de film, lucru care îmi provoacă neliniște. Am văzut “Land” și “The French Dispatch”. Mi-au plăcut amândouă din motive diferite, dar pe niciunul nu l-aș mai vedea încă o dată, tot din motive diferite. Robin Wright mi-a plăcut foarte mult în "Land", mi-a lăsat senzația că respiră ca actriță prin filmul ăsta independent pe care de altfel l-a și produs și regizat.


Anul ăsta mi-am propus să fac două filme scurte, unul de brand și unul de ficțiune. E finele lui Aprilie și nu pot scrie niciun cuvânt, pentru că nu mă pot hotărî pe care parte din mine să o las să vorbească sau să continue. Niciuna nu tine morțiș să se exprime sau să spună ceva anume.


Ar trebui să mă apuc și de disertație, să o dau totuși în vara sau toamna asta, să mi-o scot din sistem și să știu că am terminat povestea cu masterul. Trebuie s-o tai cu lălăiala asta și să iau taurul de coarne imediat după Paște.


Primesc varii joburi de producție de conținut informativ și de alte feluri și le spun pas la toate. Nu sunt în drumul meu. Dacă ajung iar să mă înghită drumurile paralele cu filmul, ceva nu fac bine. Simt că trebuie să fiu foarte atentă la runda asta de alegeri, iată un motiv în plus să dau volumul tăcerii mai tare.


La gândul vacanței care m-a bântuit în ultimii ani am renunțat, nu am nevoie de o vacanță în care trebuie să muncesc sau să am probleme de rezolvat nici măcar 1%. Pentru tipul meu de energie e prea mult consum și un compromis nenecesar. Mai aștept. Mă mai duc, mă mai întorc, îmi iau oaze de vacanță în sinea mea, prin universurile și cu personajele mele, un minut, două, nouă, printre vârtejuri și printre drumuri.


Îmi petrec o parte din timp citind scrierile mamei, uneori și postându-le aici, sub numele "Jurnalul Magdalenei". Scrie atât de frumos, de vizual și atât de emoționant, încât mi-am făcut-o busolă pentru acest fel de scris care are puterea să atingă și să deschidă inima, felul de putință de a scrie pe care caut să o accesez și eu în mine. Eu sunt prea sabie, simți mai târziu tăietura. La ea simți când spune, fără să te doară.


Poveștile cu managementul mărunțișului mă amuza cel mai mult. De când RCA-urile s-au scumpit de 100 de ori și s-au ieftinit de 3 sau deloc, nu apuc niciodată să am toți banii de RCA pentru mai multe luni în avans, așa că iau lunar, din cel mai scump posibil.


Anul ăsta nașterea mea se întâlnește cu învierea lui Isus. Știu că sună bizar după atâtea morți, dar poate de Învierea asta înviem și noi. I-am zis mamei, sperând că mă aude. Încă nu știu.


Sfântul meu Gheorghe nu se serbează de data asta, pica în Săptămână Mare.


Pe lume, cu pandemiile, războaiele și nevrozele ei, nu stau cu mai mult de o jumătate de ochi ca să nu mă ia capul de la atâta instabilitate, haos și debilitate. Iau zilele pe rând, în ordinea în care sosesc, fiecare cu ce are și cum este. Bazarul zilelor.


Altfel, împlinesc curând alt număr de ani de când îmi fac veacul pe Pământ și nu știu ce înseamnă asta și nici ce va aduce acest an patronat de 43. N-am știut nici înainte. Nu mă tulbură nimic încă în zona vârstei. Mi-a lipsit sindromul ăsta de la bun început, mai încolo nu știu să spun.


De aniversarea asta am mai multa recunoștință decât dorințe. Ceea ce îmi pare a fi o brumă de progres.


Oamenii care mai stăteau agățați pe lista “cu soiul ăsta nu” au ajuns pe acatiste, în mâinile Domnului, eu i-am tratat ca pe riscuri pe autostrada vieții. Riscuri care s-au întâmplat. Un copac în locul nepotrivit, o bucată de stradă alunecoasă, viteză prea mare sau prea mică, un sinucigaș care îi omoară și pe alții, un semn pus prost, alt semn înșelător, un neatent, un furios, un distrat, drum înfundat nesemnalizat. Din astea. Volanul e la mine, așa că mi-am asumat tot, mi-am petecit mașina și am tăiat-o mai departe, cum am făcut mereu, doar că nu-mi era atât de ușor cum îmi e acum. Nu intru în nașterea și în Învierea asta cu ranchiună pe nimeni și nimic și nici privind peste umăr.


Au început să bată clopotele la Patriarhie. Încep slujbele. Mama, în partea ei de loc, cred că e deja la biserică. Mă bucur tare că Dumnezeu o mai ține cu noi. E cel mai frumos cadou. N-am mai fost de mulți ani împreună la Înviere.



42 views0 comments

Recent Posts

See All