Cred că intru în zodia cămilei.

Încă o dată n-am putut dormi. Ieri când am ieșit afară, dacă ai fi fost în pielea mea ți-ar fi părut o zi ca celelalte în care cerul se întunecă, temperatura scade și norii stau să plouă, dar nu cade nicio picătură din cer. Doar te uiți și aștepți. Până și când îți distrage cineva atenția, tot rămâi cu așteptarea pe undeva. Ironic, e o așteptare salvatoare, căci uneori atenția prea îți e mult distrasă.

Suntem elefanți înfășurați în sârmă ghimpată pe vârful unui far fără bec. E timpul să cadă și turnul ăsta. Simt. Probabil de-aia nu dorm. E posibil să cred că doar așa, stând de veghe, vom avem o șansă ca la căderea turnului să supraviețuim toate trei și nu doar noi două. Am fost proști, credeam că urcăm. De fapt urcam ca mingea de ping pong într-o sticlă goală pe care un jet cu apă o împinge în sus, inerția unui lung șir de alegeri bizare ne-a împins acolo, după care am auzit un click și nimeni nu s-a mai putut întoarce. Și nici măcar n-a fost inerția noastră. Moșteniri.

Nimeni nu știe in adâncime cât de extremă e situația de acum, șansele să ieșim tot de mână și de aici sunt din ce în ce mai mici, energia căderii, recăderii și a decăderii e grea și uneori neagră, iar afară e prea frumos în vara asta ca să n-o țin ermetic închisă în mine. Ar umbri prea dintr-o dată, chiar dacă nu mult, iar lumea va crede că e ceva rău sau trist, iar acum e iunie, cerul e limpede și toată lumea vrea să se mai și distreze. Filmul, religia și marketingul au făcut mereu oamenii să asocieze negrul și greul cu răul, iar ei nu s-au obosit să se îndoiască sau să-și pună și alte întrebări. Așa că doar Dumnezeu știe detaliile și așa va rămâne.

Mor de multe ori pe lună în era asta de la implozii, sistemul meu absoarbe greu atâta neîmpărtășire, oamenii nu înțeleg când îmi scade brusc temperatura. Nici n-ar avea cum. Aici, pe drumurile de jos, înțelegerea e un drum cu sens unic. Îi aud uneori de la distanță numind energie grea ceea ce e de fapt o energie rece. Nu-i contrazic, par convinși de ei înșiși. Ca atunci când asociază vântul și ploaia cu frigul doar pentru că au trăit toata viața într-un loc cu aceeași climă. Și probabil asta li s-a și întâmplat, de fapt. Cum mi se întâmplase și mie până să cadă primul turn, pe celelalte, pe măsură ce le-am văzut, le-am aruncat eu în aer până a început să se schimbe clima.

Morți, copți, căruțele trebuie să meargă înainte. Tăcerea e necesară acum. Cuvintele se scriu și se rescriu de partea cealaltă a ei. E ca apa din cocoașa cămilei. M-a inspirat acest animal bizar. Mi-a trecut prin fața ochilor acum într-o zi și am rezonat cu el. Ceva din mine și-a mai amintit ceva.

Probabil am intrat în zodia cămilei, oricare ar fi asta, că n-am auzit până acum de ea, dar nu înseamnă că dacă n-am auzit eu, ea nu există. Ține ea apa ascunsă, dar știu că apă e acolo doar cei care au aflat din cărți sau din auzite, pentru că de văzut, n-au văzut-o cu ochii lor, la fel cum știu că o ține așa pentru un motiv întemeiat. Supraviețuirea. Nu doar a ei, dar și a celor care o călăresc pentru a ajunge de colo dincolo, atunci când nimic altceva nu-i mai poate împinge înainte sau pentru că nu știu, nu vor sau nu pot să ajungă altfel.

Pentru oamenii comozi cu ei înșiși, apa din cocoașa cămilei ar putea fi la fel de bine și o legendă. N-ar conta, câtă vreme ea e rezistentă, nederanjantă, nesolicitantă și își face treaba.

Am observat că atunci când oamenii nu cred suficient de mult în ei înșiși, mai articulat spus când nu mută lanterna pe zona fertilă din ei, se conving pe sine că doar folosindu-se de umbre și foc îi pot ține aproape pe cei care cred că îi pot ajuta. Așa unii le dau altora rol de cămile, din oficiu.

M-am întrebat des într-un timp cum trăiesc cu fractura asta de logică în ei, fără să-i deranjeze. Dacă cred în Dumnezeu și Dumnezeu e în toate, deci și în mine, încrederea în Dumnezeu nu începe cu încrederea în mine? Și dacă am încrederea asta din dotarea standard, la ce-mi trebuie să fac mereu jocuri ca să obțin lucruri? Sunt ipocrită acum, ca fumătorii care s-au lăsat de fumat și-și dau ochii peste cap când fumează unul lângă ei. Nu m-am întrebat atât de des, ci doar când mi-a devenit mie evident și atunci doar din aroganță.

În cazul meu, oamenii din stratul ăsta au și un dialect prin care injectează “noi” în unele propoziții, de regulă în cele fără nicio semnificație, neexistând nici un noi pe nicăieri în realitate și nicio conexiune emoțională autentică sau suficient de puternică. Pentru că tac, ei cred că funcționează și eu nu-i contrazic. Îmi place pacea, am rar parte de ea și mă relaxează, iar câtă vreme nu sunt atacată și la cântar nu-mi dă cu minus, e o tranzacție justă din care fiecare câștigă ceva, dar invariabil doar ce a negociat. Aici nu sunt loterii, nimeni nu are noroc decât dacă învață regulile jocului și și-l face.

Așa că tac majoritatea timpului din era asta, iar când temperaturile mele scad prea mult, prea brusc, simt fără să știu că oamenii din proximitate s-ar putea simți afectați și mă deschid atunci când prind un culoar ca să-și poată ușura inima, lăsând locul liber de scuze și explicații.

“De ce?” nu sunt întrebată, pentru că nu e relevant. Ce e relevant e că mie iar mi-a scăzut pulsul într-o zi, iar ei au suferit din cauza asta. Cei mai buni mă crucifică doar cu piuneze și ace fine de acupunctură, după care mă ung cu blândețe cu alifie de gălbenele. E o mutație pe care mă fac că nu o văd, ca nu care cumva să o simtă prea brusc și să se sperie de ei înșiși.

Nu s-au născut cu ea, nu toți, au și ei unele oase crescute strâmb de la accidente după care au fost nevoiți să se opereze singuri, neexistând niciun punct de prim ajutor prea aproape. Au trăit timpuri când deși soluțiile erau la vedere, neputințele îi țineau la prea mare depărtare de ele. Și atunci au aceste nesiguranțe profunde pentru că și ei știu și le e frică că dacă i-ai vedea, i-ai respinge. Și atunci fac jocuri, pentru că așa au supraviețuit. Chiar și atunci când ele și-au servit scopul și nu mai sunt necesare. E un reflex. Formarea de noi reflexe am văzut că e un alt drum și cineva trebuie să le arate, fără să îi facă să se simtă tâmpiți, ca să nu le corupă mândria, așa cum și mie mi-a arătat cineva cândva. Dar deși mi-a arătat, tâmpită totuși încă mai sunt, pentru că nu știu încă să arăt și eu la fel și nu de puține ori se lasă cu pârjol.

În orice caz, vina întotdeauna rămâne la mine, pentru că nu există niciun alt loc unde să rămână. Dacă eu nu muream cinci minute, ei nu sufereau zece. De la mine a început totul. Mai precis de la absența mea sau de la prezența mea neconformă. Eu împachetez vina dată leapșa și o arunc în văzduh, legături cu ea n-am. E tot ce știu să fac cu ea, deocamdată, încă nu mi-a venit o idee mai bună sau nu am găsit un sistem mai bun de reciclare a artefactelor.

“De ce?” nu se întreabă nici ei pe ei înșiși când, nelegați emoțional de mine în niciun fel, dispariția pulsului meu sub presiunea scăderii temperaturii le provoacă lor durere sau disconfort.

Dintr-un motiv tainic, de când mă știu am primit rol de tampon între om și vidul din el însuși. Bizară existență. Și injustă, cel puțin până acum, pentru că între mine și vidul din mine eu n-am primit pe nimeni, a trebuit mereu să mă descurc singură în labirinturi, deșerturi și înghețuri. Așa am devenit și mai mândră decât eram atunci când am intrat în lume. Totuși, total injust n-a fost până la capătul ăsta, căci Dumnezeu a fost mereu cu mine, dar am cerut eu un pelerinaj atât de lung? Nu. Sunt sigură că nu. Dacă există o justiție divină, o invoc.

Când mă înfierbânt de nervii neputinței, îmi crește temperatura, fac febră și intru pe nesimțite în nevăzutul din văzduh unde în epoca asta mă războiesc cu spiritele băutoare și cotropitoare. Sunt niște spirite proaste, așa cum au fost și când erau în viață, dar viclene prin natura lor, cum au fost și când erau în viață. Nu s-a schimbat nimic pentru ele nici pe lumea cealaltă.

Spiritele băutoare poartă în ele cea mai rafinată viclenie de pe Pământ, de la ele poți învăța peste cât ai fi fost dispus să înveți de mult despre umbrele naturii umane și despre durere. Nu știu dacă merită, dar când sunt lecții obligatorii căpătate prin moștenire, altă opțiune mai inteligentă nu-ți rămâne decât să încetezi să mai dai cu ele de pământ și să te mai enervezi, ca să le poți observa în liniște, asculta și învăța. În esență, ca să poți îndura fără să te îmbolnăvești ireversibil sau să înnebunești. Însă la câtă viclenie colcăie pe Pământ, mă gândesc că nu e o unealtă care aș vrea să-mi lipsească din kit. Doar că nu m-am așteptat să mă specializez în cunoașterea asta.

Cred că e ultima verigă din zodia crocodilului, în care par a fi fost până acum, în ultima vreme, când am derapat într-o mlaștină de la o lovitură prea nasoală și a trebuit să stau acolo nemișcată și fără să clipesc până supraviețuiesc.

Altfel, ieri nu a fost o zi ușoară. N-a fost doar o zi cu recădere, dar și cu decădere. Nu e prima. Șirul e lung și traversează multe generații. Dar pentru că nu s-a lăsat cu tragedii, a fost o zi din cele încă bune.

Dimineața n-am auzit din prima telefonul. Dar de la Patriarhie s-au auzit clopotele și apoi l-am auzit. Din telefon ieșea în valuri vocea vecinei mamei care vorbea tremurând:

– Ce facem? Vecina e căzută în curte.

Un soi de contract pe care eu nu l-am negociat cu nimeni, dar care mi s-a impus din oficiu, arată zece zile bune contra unei zile rele. Mă uit pe cântarul vieții și văd că am fost tratată cu generozitate. La știri spune că ar trebui să mi se activeze natural recunoștința. Aștept. E 8 pm. Nu s-a activat nimic.

Zece zile bune pentru o zi rea e nedreptate curată. Ce recunoștință? Spun Nu răspicat acestei oferte și rup acest contract.

O zi bună și o zi rea nu sunt egale. O zi rea face ravagii cât o mie de zile bune, iar în zece zile bune nu apuci nici să înțelegi ce naiba ți s-a întâmplat în ziua rea, cu atât mai puțin să te culegi de pe jos. O zi rea îți poate distruge toată viața cum s-a dovedit cu atâtea zile rele.

La știrile nevăzutului aud spunându-se dintr-un radio vechi agățat de craca unui copac aflat într-un câmp pe care cresc umbrele colorate că o zi bună îți poate reda viața cum nu s-a întâmplat niciodată până acum, au pus trailere să văd cu ochii mei, am văzut și așa știu. Dar ar fi putut fi și o halucinație sau chiar două. Altfel, tot ce știu cu adevărat e nimic și nici nimicul ăla nu e sigur.

Nu pot decât spera că în ecuația “răul e mare, binele e puternic”, puterea e mai mare decât marele sau, dacă marele servește puternicul dincolo de ochii lumii, asta e pentru un motiv suficient de inteligent și întemeiat, așa cum e și apa din cocoașa cămilei.

A intrat un fluture-molie în casă și tot dă să-mi intre în ochi cum dădeau cocoșii când eram mică, săreau pe mine ca să-mi ciugulească ochii. Partea încă debilitată din mine îl consideră un spirit băutor și îi vine să-l omoare. Are toate motivele să-l facă tapet. Dar în dimineața asta intervin eu. Încă mai sunt pe aici. Îi dau una și-l arunc pe geam afară. Dacă va supraviețui, bine, mă vă invada iar mai târziu, dacă îl halește vreun păianjen, ghinion. Eu i-am dat șanse egale. Minciună! au strigând. Așa este, ai dreptate, e un falset de la un cap la altul. Nu i-am dat nicio șansă egală și vreau în sinea mea să moară. Dacă voiam să-i dau o șansă mai robustă, îl prindeam cu grijă și-l aruncam frumos pe geam, nu ca și când n-ar fi contat în ecosistem. De parcă n-aș ști. Ah, nu, nu mă simt cu nimic vinovată pentru nedreptățile mele de aici față de insecte și neamurile lor zburătoare, simt deja că în universul lor karma m-a făcut deja fluture-molie și tocmai am fost pocnită cu o agendă din 1999 și aruncată într-un vid închis ermetic de o bufniță care tocmai începuse să creadă că intră în zodia cămilei când a fost întreruptă de mine.