woman-traveler-from-dreams-to-films-ink-artwork.png

My trips from dreams to films.
if my life was a painting or a comic book...

  • Georgia

Atracția față de rănile celuilalt. Dependența de firimituri. Dacă foc nu e, ce e?

Updated: Aug 4

Aș numi atracția față de rănile celuilalt o dependență de firimituri, ca atunci când un dependent de fumat, de exemplu, nu găsește țigări și fumează paie uscate din iarbă. Cum făceam eu când eram mică atunci când nu aveam de unde fura bani ca să-mi iau țigări adevărate și suc de la dozator, la fel de adevărat si el. Substitutul nu stinge focul, dar îl ascunde pentru câteva ceasuri, pentru a reveni cu o forță și mai mare.


Am ajuns să cred că dacă decodezi mecanica dependenței de fumat, fie și parțial, poți înțelege cu mai puține chinuri și celelalte dependențe, de sex, de jocuri, de alcool, droguri și alte substanțe, pentru simplu fapt că niciuna din ele nu are o rădăcină mai adâncă și implicit un mecanism mai alambicat de automatisme ca dependența de fumat. Oricât de mai nasoale ar părea, din perspectiva consecințelor și a impactului multe și fiind astfel. E un subiect care mă preocupă dintotdeauna, dar mai ales de când sunt prizoniera alcoolismului din familie, un prizonierat care în era asta își trăiește ultimul sezon, memorabil, ce-i drept. Ori ne rupe, ori se rupe. Mijloacele s-au terminat alaltăieri la ora 4 pm.


Aș mai putea numi atracția față de rănile celuilalt o dependență de consum, însă dacă intru pe ușa asta, ar trebui în primul rând să o numesc o dependență de autoconsum, mai precis de autoconsum a ceea ce nu sunt, Uroborus, șarpele-dragon care-și mănâncă singur coada, simbolul recreării de sine, ar striga “bingo!” și eu mi-aș termina postarea aici. Apoi aș vedea două cercuri alunecând cum vor ele pe o sârmă întortocheată, formând un infinit împotriva gravitației. Într-unul mă învârt eu cu cercul, în celălalt mă învârt eu în interiorul cercului, în niciunul nu mă învârt în cerc.


Dar eu nu vreau să termin chiar acum și chiar aici, pentru că vreau să văd unde ajung cu simțirea asta și ce urmează să spun, dar mai ales care cuvânt dezleagă ghemul. Niciodată nu știu dinainte. Întotdeauna postările îmi vin ca teme sub formă de titluri dintr-un ziar imaginar care iese în tiraj mic într-o comunitate mică dintr-o altă epocă.


Acum e joi, ora 5 dimineața în București și acest titlu mi-a venit chiar înainte să opresc laptopul și să mă duc la culcare, după o altă noapte în care mi-am făcut lecțiile pentru școală și în care n-am dormit, cel mai probabil de la PTSD-ul meu, un pui nou născut sau reactivat brusc zilele trecute când mamei i s-a rupt filmul într-un fel nou care a anunțat ca un copil care vinde ziare urlând prin târg “Lumea voastră a trecut la nivelul următor! Pregătiți-vă!”.


Până mi se adună simțirile, dacă se vor aduna măcar azi, spun ce am visat noaptea trecută. Cineva îmi dădea un ciorchine atât de mare de struguri albi, încât la trezire nu m-am putut hotărî dacă semăna cu o pânză de păianjen sau cu un OZN. Nu-mi mai amintesc dacă-l și primeam sau nu, dar cel mai probabil nu, pentru că în general nu mă grăbesc și nu văd de ce m-aș fi grăbit în vis. Eu nu sunt diferită în vis față de cum sunt în realitate. Sunt aceeași în toate straturile.


Încerc să identific un om în viața mea care a fost atras de un altul fără răni semnificative, dacă există așa ceva pe Pământ, sau cu rănile vindecate sau sub control. Încerc ca un Quantum computer, procesând mii și mii de oameni care mi-au trecut prin realitate, de când mă știu și de când îmi pot aminti. Încă mai încerc. S-a consumat tot curentul. Învârt la manivelă, soluția mea de urgență. Cu greu mi se afișează o pagină cu rezultatele căutării. Atât de greu încât o aud cum scârțăie.


Nu s-au găsit rezultate.


Nu știu pe nimeni. Așadar ce aș putea spune despre asta decât că, la nivelul firului meu de iarbă, atracția față de rănile celuilalt este starea de a fi a oamenilor? Dependența de foc. În rădăcină de purificare, de renaștere, de înviere. La nivel de metaforă și simbolistică. Însă la nivelul celorlalte realități?


Mă uit înapoi la mine. Cu cât focul pe care-l simt în cineva e mai mare, cu atât știu că felul de rană care i-a produs fragmentarea este mai greu de imaginat sau de descris, că acea adâncimea a durerii și acea dimensiune a fragilității îmi sunt necunoscute. Asta e ceva ce niciodată nu s-a dovedit a fi altfel, iar reciproca e invariabil valabilă.


Ce s-a schimbat acum față de ultima dată este că deși am nevoie să consum focul, a se citi să-l trăiesc, a se citi cu atenție să-mi livrez o supradoză de adrenalină, pentru că dozele nu-și mai fac demult efectul, este faptul că știu într-o măsură mai mare ce se întâmplă, iar asta mă scoate, fără a fi necesar să știu si de ce, mai mult de sub dictatura păpușarului și îmi schimbă statutul din marionetă în… Asta e încă o necunoscută. Sper că nu în păpușar. Puțin probabil, totuși, câtă vreme nevoia de manipulare nu e una din marile mele slăbiciuni.


Aici, la intersecția focurilor, au loc toate poveștile de dragoste care nu duc nicăieri, dragostea de unică folosință, iubirile cu termenul de garanție expirat.


Ne îndrăgostim brusc și la fel de brusc ne de-îndrăgostim, dar nu ne facem probleme de niciun fel pentru că totul este în numele iubirii. Avem șiruri nesfârșite de versuri sub formă de inimioare scrise pe piele și pe frigidere.


O intersecție la care mulți oameni rămân o viață. Imaginează-ți că mănânci dintr-o farfurie de unică folosință toată viața. Sau dintr-o conservă expirată. La un moment dat ajungi pe nesimțite să mănânci din tine.


Îmi aduc aminte rădăcina acestui foc. E adânc înfiptă în copilărie și are forma unui roller coaster. Cu cât durerile care mi se induceau erau mai mari, cu atât mă simțeam mai bine când eram mângâiată în trecere pe cap, micile mele doze de heroină, devenite supradoze cu timpul, făceam orice pentru a le primi, iar dacă nu le primeam ca răsplată pentru demonstrațiile și eforturile mele, mă revoltam pentru a porni din nou roller coasterul. Așa am ajuns dependentă de firimituri, iluzii și substitute. E matematică. Matematica dependenței. O materie la care până acum am fost corigentă, dar la care simt că am reușit să iau în sfârșit nota 5.


Dacă foc nu e, ce e?


O întrebare fără răspunsuri convingătoare și cu atât mai puțin captivante, pentru că în ecuația dependentului dacă foc nu e, nimic nu e.


Nu știu ce au spus simțirile mele despre tema atracției fata de rănile celorlalți și cât de inteligibil a fost, dar suntem în stare de multe pentru a ne satisface dependența de foc, îmi spune Quantum computerul meu cu manivelă. Pentru că nu căutăm focul care încălzește, ci focul care arde, supradoza, singura care are forța de a ne duce în rădăcina otrăvită ca să ne dăm în roller coaster, ca să retrăim intensitatea acelor simțiri de care am fost făcuți dependenți mai înainte de a ști câți ani avem, unde locuim și cum ne cheamă până la capăt. Povestea care ne-a făcut dependenți de intensitate și de extreme, de autodistrugere.


O dependență care nu e de durere și nici de moarte, ci de senzația de bine și de viață pe care ne-o dădeau firimiturile de bine și de iluzie de iubire după ce foarte multe rele sau lucruri dureroase se întâmplau înainte, unele reale, altele percepute de noi ca fiind astfel peste măsură de mult. Carusel. Povestea pe care o repetăm de atunci. Singura cunoaștere pe care o avem și care din atâtea armări și repetări ne-a devenit natură, adevăr și convingeri.


Mă întreb în care punct din acest roller coaster scăpat complet de sub control intervine iubirea, ce șanse avem să o recunoaștem și cât de obosiți, bolnavi și panicați trebuie să ajungem să fim pentru a ne simți motivați să o prețuim până la capăt în cazul în care se dovedește a fi blândă și plictisitoare ca o oaie. Care sunt șansele ca dependenții de foc, creaturi sălbatice, neîmblânzite și deseori neîmblânzibile, să stea între oi fără să le mănânce? Și din ce specie ar fi oile alea care știu cum să nu se lase mâncate?


Niciodată n-am înțeles marile pasiuni care s-au terminat dezastruos pentru a se stinge apoi în ghiveciul fără gust al amiciției și al marilor prietenii. Nici măcar pe ale mele, că nu-mi lipsesc din arhive. Firește, că acum că s-au cimentat și nu mai pot da timpul înapoi, îmi spun că s-au transformat, dar ceea ce simt este că dacă ar fi să rescriu scenariile, așa ceva nu s-ar mai întâmpla niciodată. Pentru că adevărul pe care-l simt este că niciodată o alifie de gălbenele nu va compensa un glonț tras în cap, cu atât mai puțin alifia de galbenele a pistolarului. Iar asta e valabil pe ambele sensuri. E un film atât de slab, încât nici măcar trailerul nu-l pot vedea.


Și pentru replica asta simt că iar am rămas repetentă. Dar nu are nimic, pentru că în același timp știu pe pielea mea că doar iubirea are puterea de a învia morții cu alifie de gălbenele. Iar asta nu e o oaie chiar atât de plictisitoare, ba aș zice că e Xena oilor. Iar pentru că mi-am revizuit comportamentul în cadrul aceleiași propoziții, simt că iar am primit notă de trecere. Noul meu roller coaster, inofensiv ca o oaie.


Altfel, astăzi a fost o zi fără supradoze.


P.S. nu mă pot hotărî dacă cuvântul care a scos un fir din ghem a fost "Quantum" sau "manivelă".

62 views0 comments