Amor en el aeropuerto

Cred că visez la povestea mea de dragoste de când eram la creșă.


Vedeam iubire și în stâlpii de pe stradă unde mă jucăm toată ziua, și în stropitoarea mare de tablă a bunicii care mă fascina și cu care udam fiecare fir de iarbă, floare și pom până le inundam, și în foarfeca de tablă a bunicului cu care tăiam toți boscheții și rămurelele, și în trotineta maronie cu care îmi dădeam drumul în toate pantele cu viteză, și în pod unde petreceam zile și nopți scormonind după secrete și mistere, și în căpițele de fân unde adormeam buștean la prânz, și în tufele de coacăze și căpșuni unde îmi luam fericită desertul direct de pe frunze, și în cișmeaua de sub nuc pe care îmi plăcea la nebunie să o pornesc doar ca să fac mocirlă.


Când alergam pisicile în inima mea exista așteptarea secretă că după o cotitură neștiută și neașteptată voi găsi pe cineva care îmi va zâmbi și cu care voi zbura. Când spărgeam câte o nucă, mă așteptam să zboare de acolo un înger colorat care să mă ia și să mă ducă într-un tărâm fericit. Când miroseam câte o floare de pe cărările din curtea bunicii, trăgeam tare în piept și închideam ochii și eram sigură că urmează să mă dizolv și să ajung într-o lume nouă caldă, blândă, veselă și colorată.


Nu știu cu cine semănam așa fantezistă pentru că nimeni nu era așa în jurul meu, iar mai târziu, fiecare om în parte întâlnit și-a scos foarfeca și mi-a ciopârțit aripile, întotdeauna cu zâmbetul pe buze. N-am înțeles niciodată de ce și nici ce fel de nevoie e asta.


Să-ți fie mai frică de iubire decât de neiubire. Ce rătăcire, nu? Doar un om care nu știe că stă cu spatele la Dumnezeu poate fi cuprins de o astfel de frică.


Timpul a trecut și niciodată nu mi-a venit mintea la cap, nici măcar atunci când am fost trecută prin mașina de tocat. Ființa mea e convinsă că fiecare durere topește cine nu sunt și cine nu sunt menită să fiu, așa că durerile sunt marile mele busole, chirurgi și scurtături. Le trăiesc total și nu le stau cu nimic împotrivă. Și totuși durerile n-au avut nicio putere asupra visării mele.


Ideea asta fantezistă a rămas. Că pe Pământul ăsta există un om care e al meu și care are aceeași credință ca și mine. Om pe care l-am revendicat cândva, poate într-o altă viață, și care m-a revendicat. Pentru că eu cred în a ne revendica unii pe alții. Primitiv, știu, dar eu sunt o creatură primitivă. De la facerea lumii natura mea nu s-a schimbat cu nimic.


N-am știut că această convingere (mi-)a supraviețuit. Am aflat într-o zi, de curând, când plutind pe norii mei cu ochii după soare, m-am urcat în autobuz să mă duc la aeroport ca să iau o prietenă care venea la mine în vacanță pentru câteva zile.


La aeroport ești ca la aeroport, atunci când aștepți pe cineva. Te uiți încolo și încoace, te mai uiți pe tabela de sosiri, îți mai vine așa câte o nostalgie sau dor de ducă în locuri neștiute, dar în principiu n-ai cine știe ce gânduri. Aici aeroportul e mic, cel mult te mai uiți în zare pe geamurile mari ale cafenelei din față și te mai încânți cu primăvara eternă a insulei.


În fața mea e un grup mare de vreo zece bărbați tineri cu mulți copii mici după ei. Se prostesc, râd și învață picii tot felul de lucruri haioase și prostești cu care probabil mamele n-ar fi de acord, sau lucruri pentru care mamele le-ar fi dat palme după ceafă.


Râd de se prăpădesc. Mi-au atras atenția și o parte nevăzută din mine s-a desprins și a intrat în jocul și bucuria lor. Ușile se deschid, turiști și insulari, proaspăt aterizați de prin toate colțurile lumii și de pe continent, năvălesc peste noi, ăștia ocupați cu așteptarea.


Bărbații devin serioși, aranjează și dichisesc copiii în cărucioare și rămân în așteptare nerăbdătoare cu ochii pe uși. Un grup la fel de mare de femei tinere se desprinde din mulțimea mișcătoare și se îndreaptă către ei, râzând tare, țipând de bucurie, alergând.


Se îmbrățișează tare și strâns, ei le iau pe sus și le învârt, se sărută, se ciufulesc unii pe alții, se îmbrățișează iar, ele iau copiii din cărucioare și îi învârt în toate felurile de dor, copiii râd de fericire, își spun lucruri, povestesc fără coerență și unele peste altele cum și ce-a fost pe drum printre pupături și zâmbete largi, ei le iau în brațe cu copii cu tot.


După ce fiecare pereche și-a domolit un pic dorul, se îmbrățișează și salută unii pe alții, schimbă vorbe, zâmbete, glume, fac planuri pentru weekend să-l petreacă împreună și dispar, rând pe rând, fiecare la casa lui, unii pe o ieșire, alții pe alta.


Poate dacă era o singură pereche nici măcar nu o observam. În aeroport tot timpul vezi oamenii îmbrățișându-se, ăia care vin cu ăia care așteaptă. În general nu am fost genul care să lăcrimeze la chestii d-astea, nici măcar în zilele mai vulnerabile. Erau și încă sunt prea siropoase pentru felul meu de-a fi (cunoscut până acum).


Dar un așa grup, atâta revărsare de veselie și atât de firească, de neforțată și de nedemonstrativă m-a dezmorțit într-o clipă. M-a amețit și amuțit, pur și simplu.


Am rămas așa, într-un fel, cu pielea găina și cu inima în gât, teleportata instant într-o epocă de-a mea când îmi dădea inimă pe afară, o versiune a mea de care uitasem cu desăvârșire sau nu credeam că mai există, pe la 18-19 ani, poate și mai devreme.


*