A journey into a grand century.

Ce formulare frumoasă. A journey into a grand century. Și ce idee fermecătoare să lași în sertarul unei camere de hotel o coală albă cu antet într-un plic. Oare cine s-a gândit la oaspeții îndrăgostiți de scris sau unii de alții? La acel fel de oameni care se întâmpină în fiecare dimineață cu o scrisoare? O prezență atât de discret așezată în detalii te obligă să te întrebi cine e, dar mai ales să ți-o închipui.

A luat coala și plicul și le-a băgat în bagajele cu care venise. Nimic nu i s-a părut mai potrivit pentru a celebra acest lung sir de începuturi și sfârșituri ca o coală albă. Apoi era singurul antidot împotriva uitării și singura dovada că n-a halucinat. Își lua mereu talismane din astfel de răscruci. Îi trebuiau ca să-și marcheze drumul în necunoscut și nu lăsa nimic la voia întâmplării și cu atât mai puțin a uitării.

Nu îi venise niciodată ideea până atunci să creadă că un secol poate fi înghesuit într-o noapte, cum scria pe coala din sertar, cum nu își imaginase nici că firescul poate debusola într-o așa de mare măsură. Însă era o debusolare fără tulburare, iar asta, pentru prima dată, i s-a părut un semn bun.

Deși totul părea a se derula ca un ghem descurcat de noduri, oameni ca ea nu se puteau amăgi. Știa că în ciuda tuturor aparențelor va fi o noapte în care adevărul își vă arăta primele nuanțe, iar ea nu se va putea preface că nu le vede. Ce urma să facă era o altă poveste despre care nu știa nimic încă, pentru că nu știa cine a devenit între timp.

Îi auzea șovăiala de la străzi distanță. Vântul de nord i-o șoptise la ureche. Se amuza pe jumătate în sinea ei la gândul că dacă totuși va ajunge, nu va ști de ce a ales să ajungă. În general nu știa de ce vine când vine, de ce stă când stă și de ce pleacă când pleacă. Nu s-ar fi mirat dacă ar fi parcat, dacă ar fi stat în mașină o vreme să fumeze cât să se răzgândească, iar apoi să plece ca și când n-ar fi ajuns niciodată.

Dar ușa s-a deschis și a intrat.

Ar fi putut jura că înainte să intre a tras aer adânc de câteva ori în piept. Avea acel fel de preschimbare pe față, proaspătă, încă neașezată în terminații, a omului chinuit de îndoiala de sine.

S-a făcut că nu vede și i-a zâmbit înapoi. Alegerea fusese deja făcută, iar pentru ea asta era suficient cât să lase lucrurile să se întâmple și cât să nu îngăduie transferul acestui torment interior pe nota ei de plată.

Ar mai fi putut jura că intrase pe ușa aia cu o hotărâre deja luată. Să uite tot ce urma să se întâmple. Să uite toate adevărurile pe care urma să le afle despre sine prin ea.

Și-a simțit mândria provocată la simțirea acestei alegeri: de ce aș îngădui atingerea dacă deja a decis să uite mai înainte de a fi? Pentru că tu nu vrei să uiți. I-a răspuns o altă voce.

Nu mai suporta să fie încă o dată piedica din calea uitării sau doar un portal de trecere, totul se repeta că într-o buclă dementă și pentru o clipă s-a văzut în scenariul în care își strânge bagajul și zboară pe ușă afară. Nu mai suporta ca încă o dată povestea să nu fie și despre ea. Dar cum mândria a tăcut, a tăcut și ea, iar scenariul ăla s-a evaporat.

Devenise brusc irelevant dacă e un început, un sfârșit, o nouă lecție sau doar un alt test al adevărului din rărunchi. Ce era cert era că asta e o noapte în care nu se mai pot evita. O noapte ca o femeie mândră, de felul celor care nu suportă să fie uitate sau ignorate. Sau una de la granița dintre sfârșit și început care nu și-a ales încă destinul.

S-au atins și totul a plonjat în realitate.

Văzuse limpede. Prea limpede ca să-i pice drept și cu atât mai puțin ca să se poată deschide. Asta însemna că din nou nu va putea simți în timp real, că doar va resimți de la un moment dat încolo. S-a tulburat pentru o clipă, dar și-a adus aminte că ea știa de ce e acolo și a decis că asta îi era suficient, cel puțin până la răsăritul soarelui.

Urmărea atentă cum îi ocolește tot corpul cu o precizie aproape matematică, centimetru cu centimetru, ca un om decis să ardă ce are de ars într-un fel în care să nu-și poată aminti ca să nu se atașeze. Nu venise să o trăiască, venise să și-o scoată din sistem. Dar cum nimeni nu o mai respinsese cu atâta pasiune, grijă și tandrețe la un loc, i s-a părut fermecător și a ales să nu se împotrivească. Era un spectacol irezistibil.

Ce bine că ne-am întâlnit când nu a mai rămas nimic de tăiat și nimic de zis, și-a spus. Așa ceva mi-ar fi fost fatal. Acum pot înota în lavă ca peștele în apă. Acum pot fi și înăuntrul și în afara mea în același timp, nu mai e nici o diferență între.

Dimineața când au ieșit pe ușă i s-a confirmat și cealaltă simțire. Nu luase niciun talisman ca să-și aducă aminte.

Nu te preocupa, am luat eu. I-a spus în gând pe când coborau spirala scărilor zâmbindu-și ca și când ar fi fost cei mai îndrăgostiți doi oameni de pe Pământ.

Poate într-o altă viață. I-a răspuns tot în gând, zâmbindu-i înapoi.

Nu mai bine o trăim pe asta pentru început?

Ai vrea tu. Șah.

Vreau. Tu nu? Șah.

Nu. Șah mat.

Ne voi pune într-un film și-ți voi împiedica uitarea pentru totdeauna. Acum e șah mat. Dar nu te preocupa, îți poți lua revanșa într-o altă viață.

A rămas în mașină, fumând și privind cum pleacă. S-a uitat înapoi și privirile li s-au întâlnit din nou. Până aici nimeni nu se mai uitase înapoi.

Într-o clipă ceva i-a încolțit în inimă. Nu știa ce. Nici nu avea de unde să știe. Nici o sămânță nu știe ce va deveni. Știa însă că orice ar fi ce s-a însămânțat, a ales să supraviețuiască. Semințele cresc până când se lovesc de suprafața pământului, de stânci, de vânt, de arșiță și ploi și se află oricum când le vine timpul, indiferent de vreme și de circumstanțe. Daca știa ceva, asta știa sigur. Și dintr-o dată s-a liniștit.

A pornit motorul, și-a mai aprins o țigară, a scos coala albă talisman și a rămas privind-o.

A journey into a grand century. Într-un cerc de fum a realizat că de data asta nu e nici un semn și nici un mesaj al universului la mijloc. Că niciodată nu fusese. Că niciodată nu existase o separație. Doar că pentru unii oamenii nimic nu e scris dacă nu scriu ei înșiși. Ca în cazul lui Lawrence din film. Ea urma să-și scrie viitorul și să aleagă cum va arăta acest nou secol în care tocmai pășise.

Pentru prima dată, dincolo de toate timpurile, a simțit în fiecare terminație că asta e ultima ei viață pe Pământ.

Într-adevăr, de aici nu mai putea fi decât așa. A journey into a grand century. Cerurile se deschiseseră și făcuseră culoar liber înainte pentru ea. De acum nimic nu-i mai stătea împotrivă. Sămânța care a fost devenise și tot ce urma să fie nu putea fi altceva decât manifestarea acelei deveniri și aflarea a ceea ce este.

Ajunsese în sfârșit la suprafața tuturor vidurilor, șovăielilor și durerilor. Ce noapte frumoasă. Ca o bornă de trecere, ca cea mai frumoasă întâmpinare în ce va fi sau ca cel mai frumos adio pentru ce a fost.

De aici toate posibilitățile se reduseseră la două. Să treacă dincolo. Și ar fi murit fericită. Sau să trăiască împlinindu-și devenirea. Și ar fi trăit fericita până la capăt.

Între moarte și viață dintr-o dată nu mai exista nicio diferență. De acum nu mai putea fi decât rece sau fierbinte, dar niciodată căldicică.

Dacă acest journey into a grand century era un mesaj, acesta nu putea fi decât mesajul timpului rămas din clepsidra vieții pe Pământ. Ca în povestea lui Iov i se transmitea că i s-au adăugat ani la viață.

A înțeles că noul secol nu poate fi altfel trăit decât onorând frumusețea vieții și a broderiei lui Dumnezeu până la ultima suflare. Acum știa și că va muri la 141 de ani și 5 luni.

Perspectiva trecerii prin atât de multe schimbări ale lumii și ale propriei vieți care urmau să se întâmple până atunci o însuflețeau teribil.

Din viață nu poți ieși decât în genunchi sau pe cai. S-a auzit spunând-i maică-sii cu niște luni înainte când aceasta nu se mai putea ridica și toate plăgile îi revendicau renunțarea la viață. Doar tu poți alege, i-a spus atunci. Dar gândește-te. Dacă nimic din toate relele vieții nu te-a putut îngenunchea, de ce ai pleca capul acum? Tu nu vezi că nu are sens? Deja ai ales cum vei ieși. Trage aer în piept, scutură-te de toate, ia-ți adio de la ele și lasă-le se ducă în timpul lor, unge-ți cu mir plăgile și sari înapoi pe cai. Drumul tău încă nu s-a terminat. Nu vezi că încă ești vie? Că încă respiri? Că încă mai ai viață de trăit? De ce să îți grăbești sfârșitul? El va veni oricum. Dar noi putem decide să nu-l întâmpinăm oricum.

Dar pe când pleca și-a amintit că nu ea spusese pentru prima oară cuiva asta. Îi fusese spus, într-o altă formă, cu mulți ani înainte de o mare iubire, într-o noapte când se prăbușise în genunchi, înfrântă pentru întâia oară. Un om ca tine nu are ce căuta în genunchi. Vino. Și a luat-o de mână, a ridicat-o, a dus-o dincolo și a iubit-o în noaptea aia cât să poată trece prin toate timpurile și oamenii până în noaptea de acum.

Această aducere aminte i-a revenit și cu o realizare. Deși alesese să nu-i rămână, nu alesese niciodată să nu-i mai fie. Un alt cerc închis s-a mutat în timpul lui cu ultimul fum din țigară. Te iubesc. Du-te. Am ajuns și eu.

Curiozitatea pentru ce avea să vină aproape că o făcea să nu mai poată respira de nerăbdare. Excesul ei de pasiune nu pălise sub greutatea niciunei încercări și reușea de fiecare dată să o încurce teribil în timpii care aveau nevoie de la ea de răbdare.

A journey into a grand century. Oare cum va fi? Cum se va simți?