A journey into a grand century.

Ce formulare frumoasă. A journey into a grand century. Și ce idee fermecătoare să lași în sertarul unei camere de hotel o coală albă cu antet într-un plic. Oare cine s-a gândit la oaspeții îndrăgostiți de scris sau unii de alții? La acel fel de oameni care se întâmpină în fiecare dimineață cu o scrisoare? O prezență atât de discret așezată în detalii te obligă să te întrebi cine e, dar mai ales să ți-o închipui.



A luat coala și plicul și le-a băgat în bagajele cu care venise. Nimic nu i s-a părut mai potrivit pentru a celebra acest lung sir de începuturi și sfârșituri ca o coală albă. Apoi era singurul antidot împotriva uitării și singura dovada că n-a halucinat. Își lua mereu talismane din astfel de răscruci. Îi trebuiau ca să-și marcheze drumul în necunoscut și nu lăsa nimic la voia întâmplării și cu atât mai puțin a uitării.


Nu îi venise niciodată ideea până atunci să creadă că un secol poate fi înghesuit într-o noapte, cum scria pe coala din sertar, cum nu își imaginase nici că firescul poate debusola într-o așa de mare măsură. Însă era o debusolare fără tulburare, iar asta, pentru prima dată, i s-a părut un semn bun.


Deși totul părea a se derula ca un ghem descurcat de noduri, oameni ca ea nu se puteau amăgi. Știa că în ciuda tuturor aparențelor va fi o noapte în care adevărul își vă arăta primele nuanțe, iar ea nu se va putea preface că nu le vede. Ce urma să facă era o altă poveste despre care nu știa nimic încă, pentru că nu știa cine a devenit între timp.


Îi auzea șovăiala de la străzi distanță. Vântul de nord i-o șoptise la ureche. Se amuza pe jumătate în sinea ei la gândul că dacă totuși va ajunge, nu va ști de ce a ales să ajungă. În general nu știa de ce vine când vine, de ce stă când stă și de ce pleacă când pleacă. Nu s-ar fi mirat dacă ar fi parcat, dacă ar fi stat în mașină o vreme să fumeze cât să se răzgândească, iar apoi să plece ca și când n-ar fi ajuns niciodată.


Dar ușa s-a deschis și a intrat.


Ar fi putut jura că înainte să intre a tras aer adânc de câteva ori în piept. Avea acel fel de preschimbare pe față, proaspătă, încă neașezată în terminații, a omului chinuit de îndoiala de sine.


S-a făcut că nu vede și i-a zâmbit înapoi. Alegerea fusese deja făcută, iar pentru ea asta era suficient cât să lase lucrurile să se întâmple și cât să nu îngăduie transferul acestui torment interior pe nota ei de plată.


Ar mai fi putut jura că intrase pe ușa aia cu o hotărâre deja luată. Să uite tot ce urma să se întâmple. Să uite toate adevărurile pe care urma să le afle despre sine prin ea.


Și-a simțit mândria provocată la simțirea acestei alegeri: de ce aș îngădui atingerea dacă deja a decis să uite mai înainte de a fi? Pentru că tu nu vrei să uiți. I-a răspuns o altă voce.


Nu mai suporta să fie încă o dată piedica din calea uitării sau doar un portal de trecere, totul se repeta că într-o buclă dementă și pentru o clipă s-a văzut în scenariul în care își strânge bagajul și zboară pe ușă afară. Nu mai suporta ca încă o dată povestea să nu fie și despre ea. Dar cum mândria a tăcut, a tăcut și ea, iar scenariul ăla s-a evaporat.


Devenise brusc irelevant dacă e un început, un sfârșit, o nouă lecție sau doar un alt test al adevărului din rărunchi. Ce era cert era că asta e o noapte în care nu se mai pot evita. O noapte ca o femeie mândră, de felul celor care nu suportă să fie uitate sau ignorate. Sau una de la granița dintre sfârșit și început care nu și-a ales încă destinul.


S-au atins și totul a plonjat în realitate.


Văzuse limpede. Prea limpede ca să-i pice drept și cu atât mai puțin ca să se poată deschide. Asta însemna că din nou nu va putea simți în timp real, că doar va resimți de la un moment dat încolo. S-a tulburat pentru o clipă, dar și-a adus aminte că ea știa de ce e acolo și a decis că asta îi era suficient, cel puțin până la răsăritul soarelui.


Urmărea atentă cum îi ocolește tot corpul cu o precizie aproape matematică, centimetru cu centimetru, ca un om decis să ardă ce are de ars într-un fel în care să nu-și poată aminti ca să nu se atașeze. Nu venise să o trăiască, venise să și-o scoată din sistem. Dar cum nimeni nu o mai respinsese cu atâta pasiune, grijă și tandrețe la un loc, i s-a părut fermecător și a ales să nu se împotrivească. Era un spectacol irezistibil.