În cel mai nefamiliar loc am dat peste mine.

Toată copilăria și adolescența am fost parte din natură și ea a fost parte din mine, muntele și dealurile erau apele mele. Iubeam natura, dar nu conștientizam cât de mult o iubesc. Apoi a început viața pe cont propriu. Am ajuns în București unde am rămas, de când am intrat la facultate și până am emigrat. Nu știu de aici să mai zic, povestea se derulează.


În ultimii 2-3 ani, tot ducându-mă mai des la mama, s-a mutat în natură după pensionare, am început să o redescopăr din nou și cu ocazia asta am găsit și bucățele din mine. De unele uitasem cu desăvârșire. Altele credeam că nici nu mai există.


Cu timpul, natura mi-a mai dezghețat inima care între timp împietrise. Cel puțin de jur împrejur. Uneori am impresia că de tot. Totuși, niciodată n-am avut senzația de suprapunere a mea cu natura, așa cum aveam nevoie.


Înainte, de câte ori ieșeam în afara orașului, simțeam nevoia ca tot din mine să se regăsească în natură, să mă absoarbă cu totul pentru câteva minute, o oră sau cât stăteam acolo. Cel mai probabil tot din cauza mea, a circuitelor întrerupte, nu îmi reușea senzația asta de conștientizare, de conectare completă în timpul și cu locul în care eram. Tot timpul eram defazată și incompletă. Inclusiv aici, la mai joasă altitudine, cu toată intensitatea frumuseții și-a diversității, tot nu reușeam. Îmi plăcea, mă fascina, mă uimea, mă surprindea, dar nu ne suprapuneam perfect. Poate și stresul. Poate mai multe.


Anul trecut, ajunsă aici, într-o bună zi m-am trezit sus pe vulcan. Nu mai fusesem pe un vulcan niciodată.


Am trecut de verde, am trecut de galben, am trecut de tufe și cactuși și pini tot mai dezbrăcați, am trecut de pietre de multe culori și rămășițe de iarbă și într-un final am intrat în niște nori, apoi într-o zonă crepusculară și apoi am ajuns fix pe lună. Într-o mare de lavă uscată, neagră și care scârția sub picioare ca jăratecul. Niciun fir de iarbă și nimic. Sus era soarele cel mai puternic, rotund și mai luminos întâlnit vreodată. De jur împrejur era lavă uscată de multe culori până la negru. Mai jos era un ocean de nori. Și mai încolo gura vulcanului.


De-abia în locul ăla am simțit în sfârșit că sunt 100% sincronizată cu natura. Că în sfârșit ne-am suprapus.


Atunci și acolo am dat peste mine toată. Care sunt. Care am devenit. Care am rămas. Care voi fi. Peste esențele mele.


Fix în ziua aia, în locul ăla și la ora aia. Departe tare de țară și de orice cunoscut sau familiar, pe un vulcan viu care trăiește pe o bucată de pământ plutitoare în mijlocul unei ape nesfârșite.


(Vineri, 4 Iulie 2014, Insula Eternei Primăveri, a doua casă)




#identitati #regasire